Calea Victoriei - capitolul 12. ACADEMIA ROMANA

Dupa lupte seculare care au durat 2-3 luni am decis ca e momentul sa pun un nou episod cu Calea Victoriei, serial ce sa-npotmolit la mine, mai exact eu in curtea Academiei. Am tot asteptat sa imi pice ceva, o informatie cu care sa va dau pe spate. Ei bine, raspunsul il stiti, nu a picat asa ceva, in schimb s-a produs scindarea Academiei Catavencu. Unii au ramas academicieni iar altii au decis ca ei sunt din lumea cellor care nu cuVantu. Gura lumii spune ca e mai bine asa pentru noi, cititorii. Eu zic ca ar trebui sa se lungeasca si ziua (nu de lucru) precum si programul de somn.

Pun pariu ca toata lumea stie amanunte tip mizilic – gen cand a luat fiinta Societatea Literara (apoi Academica) Romana, care au fost membrii fondatori si asa mai departe. De fapt pun pariu ca se cunoate si ceea ce am sa scriu eu aici, numai pozele sunt ceva mai interesante, avand in vedere ca trebuie sa le faci din spate sau, printer gratii, din fata. Pentru ca Academia Romana nu vad de ce ar fi mai putin importanta decat Pentagon, Buckingham Palace, Louvre, Piata Tien An Men sau pestera in care cica se ascunde Ben Laden.

Are dreptate Andrei Pippidi cand critica acest sistem cu bariere.

Apropo de domnul Pipidi. Domnia sa sustine ca pe langa o casa Stefan Bellu (fosta Editura a Academiei) demolata de fostul “rejim” in 1964 acolo mai este o casa Cesianu. Cesienii erau o familie instarita a vremurilor apuse care au auvut ceva mai multe case decat Nastase Hadrian. A carui vreme se pare ca a apus. Casele Cesienilor erau in numar de 5. De una s-a ocupat Radu, in unul dintre primele episoade ale acestei serii. De alta urmeaza sa se ocupe tot el, o alta se pare ca a fost in curtea Academiei (a 4-a si a 5-a imi scapa acum).

Cineva, la finalul unui articol al domnului Pippidi, intr-un comentariu, spune ca nu era casa Cesianu ci Cantacuzino. Se pare ca e o umbra de adevar, avand in vedere ca terenul de langa Academie, cel pe care se gaseste azi casa Hristu, apartinea candva Canatcuzinilor. Si atunci ca si astazi – trebuia sa faci cadastrul ca sa vezi al cui este terenul. Inclin sa ii dau dreptate domnului Pippidi (am ajuns eu sa-l girez pe domnul Pippidi...) pentru ca am citit cateva randuri ale lui Mateiu care, intr-un jurnal, spunea ca:

Mă abat prin pasagiul Vilacrosse, intru la Cecil, cer o pereche de ghetre. Neglijentă cusătură; nicăieri nu mai găsesc lucruri perfecte, precum cele dinainte de război. Se fabrică în grabă pentru vulg – bucureştenii trec azi binişor de 500.000, mai toţi mahalagii sau amploaiaţi pişicheri. Mă frec de ei până la Cercul Militar: je bois le calice jusqu'à la lie. --- Intru la Capşa, răsfoiesc gazetele: Titulescu pleacă la Paris pentru discuţii cu Laval. Ia trenul într-acolo şi preşedintele Beneş al Cehoslovaciei. Franţa leagă şi dezleagă; ea va dicta paşii Europei în următorii cincizeci de ani – ţine continentul la respect prin formidabila cavalerie blindată a celor 3000 de chars Renault, noul model Somua, cu tun de calibrul 47. În ce-l priveşte pe Titulescu – nu avansez deloc în contactarea lui. Pleacă mereu prin străinătăţi, ahtiat să-şi procure tone de mobilă veche; asta îi e patima, nu diplomaţia. Mă întreb cum de e omul zilei, cela sent le rance. Un parvenit găunos. --- Parvenitismul e blestemul României, doar parveniţi în politica ei. Azi juvetele ebenist, ieri Take, feciorul lui nea Ghiţă-Şapte Pantaloni; mi-aduc aminte cu greaţă de el – cum a putut pătrunde în selectul club conservator un individ de aşa sorginte? nu e de mirare că mon gaga père îi făcea campanie la votul din 1908. Iar acum ocupă scena progenitura boiernaşului din Tituleşti! Nu mai există politicieni de fineţea şi eleganţa Conului Alecu Marghiloman. Orice învârtit de talia unui Costea Bratu din Fundulea poate conduce România.

Fireste, asta nu are nicio legatura cu subiectul nostru, dar mie mi-a placut. Cat de actual. Ar fi fost si mai bine daca si azi eram tot pe la 500 000. Deci:

28 martie. Vremea bună mă îndeamnă iarăşi la plimbare. Iau în sus strada marchizului de Flers, atent să nu-mi stropesc pantalonii. Port o combinaţie primăvăratică din măsliniu deschis şi gălbuiul mâţişorului de salcie; de la bombeul fin al pantofului la borul subţire al pălăriei sibiene, reuşesc un ton desăvârşit. --- Merg pe jos până la Casa Cesianu, în care se adăposteşte Societatea Academică. De pe la Atheneu mă urmăreşte un roquet cu privirea aţintită asupra ghetrelor mele. Lătrătorul se apropie tot mai mult, vrea să mă apuce de gleznă. Întorc mereu capul, ridic bastonul, încerc să-l ţin la distanţă. N-aş risca să-l lovesc, ar putea sări bucăţele din încrustăturile lemnului. Asta m-ar mâhni peste măsură, nu mai găseşti sidef în Bucureşti. Sunt nevoit să mă refugiez la Nestor pentru a-mi pierde urma.

Clar, nu?

Inchei parafrazandu-l pe Adrian – imaginile vorbesc de la sine (asa e in mod ideal, la mine si imaginile sunt vai de ele). Nu e nimic, in timp cine o sa isi aminteasca? Important e sa iasa la numar.

Mi se lăuda, în motivaţiune, talentul; nu am talent domnilor, îmi vine să le strig, inteligenţă da, am, mai multă decât juriul dumneavoastră luat in corpore. Şi asta voiesc eu a proba – inteligenţa, nu talentul. Talentul îndobitoceşte.

Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale insotite de un inedit epistolar precum si indexul fiintelor, lucrurilor si intâmplărilor – in prezentarea lui Ion Iovan, Ed. Curtea Veche, 2008

Nu vreau sa traversam fara sa spun ca in curtea Academiei, ascunsa astazi de betoane, sticla si fite, se afla inca sediul Bibliotecii Academiei Romane, cel gandit de arhitectul Duiliu Marcu, cladire inaugurata la 1937. Pe site-ul oficial al bibliotecii nu se spune asta. Sau poate mi-a scapat mie la capitolul ISTORIC. O cladire incredibila, special gandita pentru ceea ce a fost si mai este.

PS - Trebuie neaparat sa fac o precizare: eu nu am stiut ca volumul cu insemnarile lui Mateiu Caragiale este o farsa. Recunosc. Radu, care citeste critica literara, mi-a atras atentia. Multumesc. Pun aici un citat pe care mi l-a trimis: Cei care nu ştiu ar putea crede că au în faţă un volum de istorie literară, dar asta e o farsă pusă la cale de autor. Ceea ce nu înseamnă că el, volumul, nu musteşte de informaţie istorică şi literară, transcrisă însă de Iovan prin ochii şi gândul marelui său „colaborator“, autorul Crailor de Curtea-Veche... Cartea este o excelentă combinaţie de fapte reale bine documentate şi imaginaţie, o fermecătoare pastişă a stilului „matein“ şi o mostră de roman postmodernist. (Horia Gârbea) Sper ca acel BINE DOCUMENTATE sa acopere si partea care ma intereseaza pe mine.

O bancă de pe strada Lipscani...

... şi Stavropoleos. Precum banca Chrissoveloni, de care este lipita, şi aceasta are faţade pe ambele străzi. Primele două imagini de mai jos sunt făcute pe Lipscani, a treia pe Stavropoleos: Clădirea a fost construită între 1910 şi 1913, sau mai probabil cu vreo 30 de ani inainte, fiind iniţial sediul Băncii Berliner Gesellschaft, apoi al Băncii Generale a Ţării Rumâneşti. Numele arhitectului este o necunoscută pentru autorii pe care i-am consultat, dar asupra stilului aceştia cad de acord- neoclasic vienez. Desigur că atrag atenţia numeroasele statui. Nu mai puţin frumoase sunt coloanele (atât ionice, cât şi dorice şi corintice), uşile, balcoanele, vitraliile. Banca a fost renovată (Constadin Rulea, Octav Dimitriu) în anii 80. Este una dintre rarele clădiri prezentate aici în care am avut ocazia să intru, pe vremea când găzduia un magazin. Îmi amintesc cu plăcere holul central şi picturile murale. Petre Oprea, op. cit., ne spune ca autorul picturilor este probabil un român influenţat de şcoala academică germană. Picturile prezintă scene din mitologia greacă. (sfârşit) P.S. : vezi si Atunci & acum, si probabil nu numai.

Promotia 1938 - Scoala Pia Bratianu (partea I)

Un articol atipic, dar o promisiune facuta unei domnisoare care a citit acest blog si care ne-a trimis cateva imagini. Am selectat 2 si le postez cu multumiri si punand cateva fraze care ii apartin. Multumim, Cristina Constantinescu.

Florica Radulescu-Sarbu

Bunica mea a absolvit aceasta scoala in anul 1938 ca sefa de promotie. Am o istorie intreaga a anilor ei de scoala la "Pia Bratianu". Si multe fotografii de demult. A condus apoi gradinita de aplicatie a scolii despre care se povesteste in articol. Dar eu vorbesc despre o alta lume, ceva care face parte din "alt film"...V-o spun in deplina cunostinta de cauza fiindca sunt eleva intr-a X-a la un liceu din Bucuresti. De ce oare s-o fi rasturnat totul cu susul in jos ?...

A locuit toti anii de scoala in internatul acesteia fiind orfana de ambii parinti de la varsta de 2 ani. Probabil si din cauza asta a iubit enorm copiii si si-a dedicat lor toata viata (a murit in 2007 la 90 de ani, in 1996 publicandu-si ultima carte "Un secol de existenta legiferata in invatamantul prescolar din Romania." - Florica Balasa)

Promotia 1938 - Scoala Pia Bratianu
(in centru dreapta, cu coronita, Florica Radulescu-Sarbu)

Banca Chrissoveloni- arhitecţi GM Cantacuzino şi August Schmiedigen

În continuarea periplului prin cartierul bancar din Centrul Vechi am ajuns la palatul Băncii Chrissoveloni, aflat între străzile Lipscani şi Stavropoleos.

Inceputurile bancii sunt legate de Galaţi, de anul 1848 si de Zani Chrissoveloni, descendent al unei familii greceşti atestate de prin secolul XV-XVI. Banca propriu-zisa a fost fondata in 1920 de urmasii acestuia. Clădirea prezentată azi a fost construită între 1923 şi 1928 (inaugurare aprilie 1928). George Matei Cantacuzino si August Schmiedigen au fost arhitecţii. Cel de-al doilea a mai avut cel puţin o contribuţie importantă în Bucureşti: mozaicurile fântânii de la intrarea în Parcul Carol.

Specialiştii spun ca stilul folosit este cel al Renaşterii Italiene. Un palazzo florentin, cu influenţe din Andrea Palladio.

Iată mai jos intrarea dinspre Lipscani. În dantelaria de piatră din jurul uşii Raiden şi Ştefan au pozat lei şi păuni.

Intrarea 'din spate', pe strada Stavropoleos: 2 încercări de panorame, mai întâi faţada Stavropoleos, apoi Lipscani: Un ornament asemănător cu un altul aflat pe clădirea Universităţii (o zeiţă, probabil, având pe creştet un sfinx manierist- după cum ne-a lămurit atunci armyuser): În fine, ornamentele de pe balcon, splendide. Păuni (pavo crisatus), parcă şi o acvilă?? (aquila chrysaetos). Clădirea a fost restaurată în vremurile lui Emil Constantinescu de către Gabriel Tureanu şi Constadin Rulea.

Despre interioarele băncii, precum şi despre GM Cantacuzino a scris acum 1 an Radu Oltean. Şi dacă tot am reluat subiectul Chrissoveloni, voi reda câteva pasaje din articolul lui GM Cantacuzino 'Mitocanul ca factor al civilizaţiei româneşti?' apărut in Simetria, caiete de artă şi critică nr 2, 1940 (reprodus din GM Cantacuzino- Izvoare şi popasuri, Editura Eminescu 1977):

'Ce e un mitocan? El nu reprezintă o categorie socială, dar se găseşte abundent în toată societatea românească şi ia toate aspectele, exercită toate funcţiile, e omniscient şi veşnic prezent în treburile româneşti.[...] Mitocanul e îngâmfatul zeflemist şi sceptic, care rezolvă orice situaţie, orice problemă oricât de gravă cu un spirit vulgar. Mitocanul are o putere corosivă asuprea vieţii noastre intelectuale şi mai ales asupra vieţii noastre de stat. Mitocanul s-a născut supărat şi contra! Contra oricărei iniţiative generoase, contra instituţiilor existente, contra optimismului, contra eroismului. E patriotard cu toate că e antipatriotic, e amoral dar sever, e obraznic şi laş. Ceea ce face însă din mitocan vrăjmaşul numărul 1 al civilizaţiei româneşti e dorinţa lui de a vâna iluziile şi idealurile şi de a dărâma metodic speranţele, de a zădărnici optimismul, de a inocula în inimi curate şi mândre complexe de inferioritate, de a cultiva înjosirea şi de a încerca a menţine viaţa românească într-o ipostază de autoironizare, de denigrare şi de lipsă de încredere.[...]

Arhitecţii cari nu-şi pot permite luxul suprem: izolarea au fost însă într-o largă măsură victima mitocanului. Zăpăceala lipsei lui de intelectualitate, neaderenţa lui reală cu pământul, incapacitatea sa de a se încadra în sânul unei discipline a adus spre acest nihilism de forme şi exces de elemente în arhitectura capitalei. Informându-se numai la cinematograf după mese prea lungi şi zile goale, mitocanul ar dori să rezume în casa lui decorul tuturor dramelor pasionale, în care faţade din ţara bască au ferestre veneţiene sau faţade mexicane au elemente brâncoveneşti, pe când cupole romane acopera săli de baie şi catapetesme servesc drept bar pentru a servi cocktailuri. [...]

Tăvălit în beatitudinea vulgarităţii sale, el nu-şi dă seama că vremurile se schimbă şi lucrează pe nesimţite dar metodic în contra lui. Faţă de gravitatea vieţii de astăzi el este menit pieirii. [...] Totuşi, mult după dispariţia mitocanului de pe scena actualităţii, ravagiile lăsate de dânsul se vor simţi'

Banca de Credit Roman- arhitecţi O. Maugsch şi Ernst Gotthilf

Iată (încă) o clădire despre care n-am putut afla nimic. Dar e prea spectaculoasă pentru a o ignora. Este situată lângă Mănăstirea Stavropoleos, care se vede în poza de sus. Banca se pare ca ar fi fost fondată în 1904, probabil şi clădirea tot cam de atunci. A fost una dintre cele mai importante instituţii din domeniu atâta cât a trăit. În privinţa arhitectului, cu toate eforturile depuse de Ştefan (contactarea Uniunii si Ordinului Architecţilor), nu i se cunoaşte numele, ci doar faptul că nu este român. Din câte îmi dau seama, stilul este neoclasic, cu ceva accente secesioniste. Probabil că cei care ştiu de această construcţie o asociază în primul rând cu statuile suferinde, probabil alegorii ale agriculturii şi cine mai ştie cui. P.S. Mulţumiri lui Adrian şi Dan pentru ajutor (v. comentariile la acest articol). Redau textul lui Dan, pentru vreun cititor mai grăbit care nu ajunge la comentarii: Banca de Credit Roman a fost intr-adevar infiintata in 1904, cu capital austriac. La inceput a functionat in Str Doamnei la nr.12 (in vecinatatea tipografiei F.Gobl si a Bisericii Bulgare). A avut de la inceput filiale in Braila si la Constanta. Sediul din Str Stavropoleos este construit intre anii 1911-1913 pe locul unei vechi case fara etaj ce se gasea langa Biserica Stavropoleos. Palatul a fost construit dupa planurile arhitectilor Oskar Maugsch (care a mai proiectat Palatul Bancii de Scont din Str Lipscani cu Str E.Carada [1903], Palatul Societatii Generale de Asigurari de vizavi de Universitate [1906], Casa Ollanescu din Bd Dacia 87 [1910] devenita in 1936 Institutul Francez s.a.) si Ernst Gotthilf (care a proiectat edificii in Viena dar si in Timisoara). Sculpturile de pe fatada cladirii sunt realizare de Frederic Storck. Inca din 1911, cu ocazia transformari Fabricii de bere Luther (viitoare Fabrica Czell, viitoare Fabrica "Grivita") in societate anonima (pe actiuni) Banca de Credit devine actionar principal, in 1918 cumpara masiv actiuni la Uzinele Vulcan iar in 1921 achizitioneaza participatii la Casa Capsa care devenea si ea societate anonima. Datorita politicii comisioanelor moderate si a garantiilor ferme, Banca de Credit Roman depaseste in bune conditii anii crizei 1929-1933, fara a intra in faliment sau a fi nevoita sa fuzioneze cu alte banci ; asa incat in anii '40 se numara inca printre cele mai puternice banci romanesti, alaturi de Banca Comerciala, Banca Romaneasca si Societatea Bancara Romana.

Casa Pillat - Arhitect Alfonce de Saint-Omer

Poate ar fi trebuit sa facem un serial, asa cum este Calea Victoriei, cu casele Bratienilor. Desi la prima vedere nu ar avea nicio legatura, totusi exista – Ion Pillat fiind fiul Mariei Bratianu (casatorita Pillat), fiica a lui Ion C. Bratianu. Puteam sa includem Casa Niculescu Dorobantu, Palatul Bratianu, Asezamantul Bratianu, Scoala Pia Bratianu si cate or mai fi.

Numele casei nu vine de la poetul Ion Pillat ci de la tatal acestuia, mosierul si politicianul Ion.N. Pillat. La 1897 acesta cumpara casa din Strada Romana nr. 6 , cum ii zicea pe atunci actualei strazi N. Iorga (azi numarul 8), casa ridicata dupa planurile arhitectului Alfonce de Saint-Omer. Anul in care Ion N. Pillat cumpara casa este si anul in care primul proprietar murea (un avocat, Constantin Bossie – informatie de la Andrei Pippidi). Vaduva acestuia, Maria Carp, va vinde casa. Maria Pillat il va angaja pe Ion Berindey sa faca modificarile pe care le-a considerat necesare. Ba se spune ca aceste modificari au mers chair mai departe decat ceea ce arhitectul gandise, dar totul cu mult gust si stil. O mare parte din decoratiunile interioare au fost aduse dela Paris, loc in care Maria Pillat a stat cativa ani si unde l-a luat apoi si pe Ion Pillat, acesta terminandu-si studiile acolo.

Acum sa nu ma intrebati de unde stiu eu asa ceva pentru ca nu am intrat in casa. Dar dupa cum arata chiar si acum pe afara as putea sa fiu convins ca si in interior ai ce sa vezi. Nu ma mai lansez in a reproduce ceea ce au spus altii, o sa ma limitez la ceva palpabil – ceea ce vad eu. 

 

 

Pentru o casa de mai bine de 100 de ani se tine foarte bine, iar pentru o casa in Bucurestiul macinat de marete proiecte imobiliare este renovate cu destul de mult bun gust. Am facut cateva poze, unele chiar din strada Iorga, sub privirea indiferenta a unui paznic (bravo, dom’le), eu totusi circumspect, pentru ca tocmai terminasem o altercatie cu paznicul de la Muzeul Severeanu, paznic pe care o sa il vedeti in poze la vremea lui, iar altele dinspre Calea Victoriei, din parcul Nichita Stanescu. In fine…

 

 

Nu stiu exact cum a scapat familia Pillat de casa, dar pot sa presupun – in 1945 Ion Pillat moare, la 17 aprilie, iar casa este mostenita de sotia sa, Maria Pillat-Brates, pictorita. Avand in vedere ca nu avea origini sanatoase, fiica de fost primar al Bucurestiului, Ion Procopie Dumitrescu, iar rusii tocmai se pregateau sa isi regleze ora dupa ceasurile bucurestenilor, a fost poftita la domiciliu fortat iar bunurile i-au fost confiscate. Prigoana comunista a resimtit-o si fiul ei, Dinu Pillat, asa ca nici el nu putea sa emita mari pretentii, avand in vedere ca era ocupat cu un proces sacaitor, celebrul process Noica – Pillat (cei doi au fost arestati impreuna), iar apoi cu vizitele pe la Jilava si Gherla. Monica Pillat, fata lui Dinu, scria ca deja in 1947 familia tatlaui sau pierduse tot, inclusiv “zestrea” cu care venise mama ei, Cornelia “Nelli” Ene-Filipescu (casatorita Pillat), mosia de la Miorcani, vila de la Isvorani, cea de la Predeal, precum si casele din Bucuresti. Iata un mic fragment despe “casa” familiei Pillat, una dintre aceste case:

Nelli si Dinu Pillat si-au dorit toata viata o casa numai a lor. E poate cel mai sfasietor laitmotiv al acestor scrisori. Nu au apucat sa locuiasca singuri, ca familie de sine statatoare, decat in cele cinci luni ale agoniei lui, adica dupa moartea Mariei Pillat-Brates, cu care au locuit impreuna 31 de ani si pe care au inconjurat-o cu o dragoste fara fisura. Iar "casa lor" a fost, abia in anii ‘70, un biet apartament la bloc, in Drumul Taberei, iubit ca un veritabil palat

Dinu & Nelli Pillat, Biruinta unei iubiri. Pagini de corespondenta, Humanitas, 2008

 

  

  

 

Exista si cateva pasaje, marturii ale doamnei Cornelia Pillat, referitoare la casa din strada Iorga care dupa 6 decenii de instrainare nu mai ramasese decat cu rafturile bibliotecilor. Goale…