Muzeul Kalinderu- arhitect I. D. Berindey

Cu vreo 100 de ani în urma şi mai bine se construia această clădire, sau ansamblu de (4?) clădiri, proprietarul fiind Iancu Kalinderu, academician, jurist, colecţionar de artă, administrator al Domeniilor Coroanei şi filantrop! Cam aşa arăta în perioada interbelică: o construcţie în stil eclectic francez, varianta sorcovă aş zice. Cam încărcată, cu atâtea statui şi reliefuri.

Câţiva ani mai târziu Kalinderu a murit, iar casa a fost preluată de Ministerul Culturii, ca Muzeu de artă, adunând tablouri flamande, germane, franceze, italiene din perioada medievală, artă românească modernă etc. Directorul muzeului a fost Jean Steriadi. Cutremurul din 1940 şi bombardamentele din 1944 au afectat grav clădirile, una fiind complet distrusă. Alte două componente ale complexului muzeal au fost demolate în 1993. Pe imaginea de mai sus, în stânga, se vede ceea ce presupun a fi un colţ din corpul care a rămas până astăzi.

Nu am găsit imagini vechi cu actualul sediu (doar , în Jurnalul Naţional, ceva planuri ale lui Berindey, cred însă că sunt ale unui alt corp decât cele 2), dar se pare că beneficia de aceeaşi ornamentaţie exuberantă, căzută victimă calamităţilor naturale, războaielor, comuniştilor (care au desfiinţat muzeul), hoţilor, restaurărilor nefericite. Cred că ceva s-a păstrat: zilele trecute am remarcat pe faţa laterală un basorelief înfăţişandu-l pe Mântuitor. Proprietate a Facultăţii de Arte Plastice, a Uniunii Artiştilor Plastici, poate chiar şi a nimănui în anumite perioade, clădirea a fost trecută acum câţiva ani în administrarea Muzeului Naţional de Artă, drumul până la o recuperare decenta se pare că este însă lung. Totuşi, câte ceva din interioare arată foarte bine, după cum vedem tot în JN: aici şi aici. Decoraţia interioara era încă de acum nişte ani buni într-o stare precară de conservare, nu am idee dacă a mai rămas ceva. Se aflau acolo cópii după Sebastiano Ricci, Tiepolo, Frans Hals, Jordaens, Dürer, iar pe plafonul casei scării o compoziţie a lui Arthur Verona. Bibliografie: Petre Oprea- Itinerar prin case vechi din Bucureşti, Editura Sport-turism 1986, V Bilcea, A Bilcea- Dicţionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti, editura Meronia 2009, S Stan- Muzeul Kalinderu, o restaurare fără sfârşit, Jurnalul Naţional 19 Dec 2009, G A Ion- Muzeul Kalinderu- între bombardamente şi nepăsare, Gândul 1 Oct 2005, L P Buzoianu, E Bădescu- Case vechi din Bucureşti, 2001

Casa Alexandru Florescu - arhitect Ion D. Berindey

Acum 9 ani Radu Florescu se intalnea cu ministrul culturii la acea vreme, Razvan Theodorescu, incercand sa dovedeasca faptul ca o celebra sculptura a lui Constantin Brancusi este detinuta de familia sa in coproprietate cu o alta familie, care ar vrea sa o vanda. Directorul celebrei agentii de publicitate, BC S&S, ca sa nu dam mai multe nume, spunea ca ar vrea ca sculptura, despre Cap de copil este vorba, sa se reintoarca in tara, iar banii pe care statul ar fi urmat sa ii investeasca in achizitionarea ei, sa fie reinvestiti in proeicte de cultura. 

Dar care este legatura dintre casa si Capul de copil? Probabil ca nu este, dar am spus o poveste. La inceputul secolului al XX-lea, la Paris, Alexandru Florescu, diplomat, dramaturg si petrecaret*, cumpara pentru fiica sa, Elsa Florescu, sculptorita, opera lui Brancusi. Elsa Florescu era fiica lui Alexandru si a Nataliei Florescu (nascuta Filodor, si ea provenind dintr-o familie de diplomati). La randul ei Elsa Florescu a fost casatorita cu Radu Miclescu, un personaj cu care ne-am mai intalnit in casa de la sosea. Cat de mica este lumea… Radu Miclescu si Elsa Florescu nu au avut mostenitori directi. Capul de copil precum si casa si altele probabil au ajuns la mostenitorii familiei Miclescu moment in care au inceput sa se risipeasca. Am vazut cum arata casa (acum arata si mai rau, mult mai rau, iar dupa ploaia asta nici nu vreau sa ma mai gandesc…). 

Casa Florescu de pe strada Henri Coanda de la numarul 22 zice-se ca ar fi cea mai impozanta casa de pe ulita. Asa o fi. Mie imi place Macca mai mult. A fost ridicata dupa planurile aceluiasi architect de la casa Macca, Ion. D. Berindey, in anul 1902 purtand amprenta stilului Ludovic  al XVI-lea. Un mic palat. Bogat ornamentata si desfasurata pe 3 nivele va deveni sediu de centru cultural. Pana de curand aici a functionat Goethe Institut – Bucharest. 

Acum probabil ca a fost recuperata iar modul in care cladirea este intretinuta este demn de puscarie pe viata sau pedeapsa cu moartea, pentru ca este un subiect la moda printre cetatenii acestui popor bland. Cand am facut eu pozele, de pe acoperis cadeau valuri de apa, ninsese si se topea zapada. Mi-am facut curaj si am intrat, politistii de la poarta au inchis ochii, daca tot nu mai e Institut e voie – probabil ca ei mai  pazeau microfoanele. Imediat dupa intrare era sa imi rup gantul pe gheata de pe parchet. Am constatat ca si in casa curgea apa la concurenta cu ce se petrecea afara.

 

Politistul de la intrare spunea ca inauntru sunt arhitectul si cativa zidari. Nu i-am vazut, dar ii auzeam. Am facut cateva poze in interior. Nu stiu daca pot sa spun ca arata bine, dar un lucru e cert – neoanele alea sunt de cosmar. Casa are un potential urias si indiferent de destinatia viitoare e bine ca restaurarea sa se faca dupa planurile originale. 

  

*Despre mesele de la Capsa si “banda vesela”  a mondenilor bucuresteni ai vremii a scris Claymoor (Mihai Vacarescu) in cronica pe care timp de 24 de ani a tinut-o in ziarul bucurestean L’Independence Roumaine. De unde tragg si eu concluzia ca nu numai Syda asta a ajuns la Paris direct din club. Povestea e veche, ca orice istorioara cu parfum de Bucuresti.

 

Casa Pillat - Arhitect Alfonce de Saint-Omer

Poate ar fi trebuit sa facem un serial, asa cum este Calea Victoriei, cu casele Bratienilor. Desi la prima vedere nu ar avea nicio legatura, totusi exista – Ion Pillat fiind fiul Mariei Bratianu (casatorita Pillat), fiica a lui Ion C. Bratianu. Puteam sa includem Casa Niculescu Dorobantu, Palatul Bratianu, Asezamantul Bratianu, Scoala Pia Bratianu si cate or mai fi.

Numele casei nu vine de la poetul Ion Pillat ci de la tatal acestuia, mosierul si politicianul Ion.N. Pillat. La 1897 acesta cumpara casa din Strada Romana nr. 6 , cum ii zicea pe atunci actualei strazi N. Iorga (azi numarul 8), casa ridicata dupa planurile arhitectului Alfonce de Saint-Omer. Anul in care Ion N. Pillat cumpara casa este si anul in care primul proprietar murea (un avocat, Constantin Bossie – informatie de la Andrei Pippidi). Vaduva acestuia, Maria Carp, va vinde casa. Maria Pillat il va angaja pe Ion Berindey sa faca modificarile pe care le-a considerat necesare. Ba se spune ca aceste modificari au mers chair mai departe decat ceea ce arhitectul gandise, dar totul cu mult gust si stil. O mare parte din decoratiunile interioare au fost aduse dela Paris, loc in care Maria Pillat a stat cativa ani si unde l-a luat apoi si pe Ion Pillat, acesta terminandu-si studiile acolo.

Acum sa nu ma intrebati de unde stiu eu asa ceva pentru ca nu am intrat in casa. Dar dupa cum arata chiar si acum pe afara as putea sa fiu convins ca si in interior ai ce sa vezi. Nu ma mai lansez in a reproduce ceea ce au spus altii, o sa ma limitez la ceva palpabil – ceea ce vad eu. 

 

 

Pentru o casa de mai bine de 100 de ani se tine foarte bine, iar pentru o casa in Bucurestiul macinat de marete proiecte imobiliare este renovate cu destul de mult bun gust. Am facut cateva poze, unele chiar din strada Iorga, sub privirea indiferenta a unui paznic (bravo, dom’le), eu totusi circumspect, pentru ca tocmai terminasem o altercatie cu paznicul de la Muzeul Severeanu, paznic pe care o sa il vedeti in poze la vremea lui, iar altele dinspre Calea Victoriei, din parcul Nichita Stanescu. In fine…

 

 

Nu stiu exact cum a scapat familia Pillat de casa, dar pot sa presupun – in 1945 Ion Pillat moare, la 17 aprilie, iar casa este mostenita de sotia sa, Maria Pillat-Brates, pictorita. Avand in vedere ca nu avea origini sanatoase, fiica de fost primar al Bucurestiului, Ion Procopie Dumitrescu, iar rusii tocmai se pregateau sa isi regleze ora dupa ceasurile bucurestenilor, a fost poftita la domiciliu fortat iar bunurile i-au fost confiscate. Prigoana comunista a resimtit-o si fiul ei, Dinu Pillat, asa ca nici el nu putea sa emita mari pretentii, avand in vedere ca era ocupat cu un proces sacaitor, celebrul process Noica – Pillat (cei doi au fost arestati impreuna), iar apoi cu vizitele pe la Jilava si Gherla. Monica Pillat, fata lui Dinu, scria ca deja in 1947 familia tatlaui sau pierduse tot, inclusiv “zestrea” cu care venise mama ei, Cornelia “Nelli” Ene-Filipescu (casatorita Pillat), mosia de la Miorcani, vila de la Isvorani, cea de la Predeal, precum si casele din Bucuresti. Iata un mic fragment despe “casa” familiei Pillat, una dintre aceste case:

Nelli si Dinu Pillat si-au dorit toata viata o casa numai a lor. E poate cel mai sfasietor laitmotiv al acestor scrisori. Nu au apucat sa locuiasca singuri, ca familie de sine statatoare, decat in cele cinci luni ale agoniei lui, adica dupa moartea Mariei Pillat-Brates, cu care au locuit impreuna 31 de ani si pe care au inconjurat-o cu o dragoste fara fisura. Iar "casa lor" a fost, abia in anii ‘70, un biet apartament la bloc, in Drumul Taberei, iubit ca un veritabil palat

Dinu & Nelli Pillat, Biruinta unei iubiri. Pagini de corespondenta, Humanitas, 2008

 

  

  

 

Exista si cateva pasaje, marturii ale doamnei Cornelia Pillat, referitoare la casa din strada Iorga care dupa 6 decenii de instrainare nu mai ramasese decat cu rafturile bibliotecilor. Goale…

Casa Amiral Vasile Urseanu (Observatorul Astronomic)- arhitect Ion Berindey

Trăim zile în care rişti să ţi se pună imediat eticheta de securist sau slugă de mogul dacă deschizi gura pentru a vorbi despre casa marinarului. Considerând că mă aflu deasupra oricăror suspiciuni în aceste privinţe, voi încerca să atac subiectul.

Bulevardul Lascăr Catargiu este un (alt) loc splendid pentru o promenadă, dacă reuşim să facem abstracţie de trafic şi de clădirile noi (înspre Piaţa Victoriei începuseră demolări. Se adaugă infama clădire a Poliţiei, marcată de Daniel Gontz cu bulină albastră). Bulevardul trebuie că arăta mult mai frumos atunci când pe mijlocul lui erau două rânduri de plopi. Drept e că de curând s-au plantat nişte pomişori. Poze vechi (dar cred că prea vechi, nu crescuseră copacii) din zonă am găsit pe Rezistenţa Urbană şi pe Oraşul lui Bucur. Întâlnim felurite stiluri arhitecturale din primele decenii ale secolului trecut, de la eclectism academic (cazul clădirii prezentate mai jos) şi arhitectură neoromânească la cubism.

Casa la care mă voi referi astăzi se află la numărul 21 şi a fost construită de arhitectul Ioan Berindey în 1908-1910 pentru amiralul Vasile Urseanu.

Născut în 1848 în Bucureşti, instruit la Brest în 1872, Vasile Urseanu, pe atunci căpitan a luptat în Războiul de Independenţa la comanda unor baterii de artilerie şi a navei Ştefan cel Mare. Ulterior a fost comandant al bricului Mircea, şi după ce a fost decorat de nenumărate ori, în 1898 a ajuns la rangul de contraamiral.

Pasiunea pentru astronomie şi-a cultivat-o în special după trecerea în rezervă, când a înfiinţat şi a condus Societatea Astronomică Romană (1908). În 1910 reuşeşte să construiască un sediu al societăţii, în acelaşi timp observator astronomic, pe care în 1915 îl dotează cu o lunetă Zeiss. Construcţia are numeroase aluzii la navigaţie şi ape, începând cu silueta de corabie.

Ornamente binecunoscute (aflate la stradă, la nivelul ochiului) sunt cei doi băieţi, unul călăre pe delfin, celălalt pe ceea ce pare un sturion: Pentru cei ce ridică ochii, prova unui vas: apoi Neptun/ Poseidon, nimfe, delfini, alge:

Amiralul Urseanu a murit in 1926. În 1933 soţia lui a donat casa municipalităţii. În următorii ani aici aveau să coexiste Pinacoteca oraşului şi Observatorul Astronomic.

Din păcate nu am vizitat niciodată această clădire, ce să mai vorbim de privit prin lunetă.

Mai multe amănunte despre partea ştiinţifică pe situl Observatorului. Poze mai vechi: pe metropotam şi pe situl amintit un pic mai sus. Tot pe metropotam o fotografie din interior, un tablou pictat de Camil Ressu, portretul familiei Urseanu.

Calea Victoriei 2 - Palatul Cantacuzino (arhitect Ion D. Berindey)

Si plecam iar… Ne asteapta atatea “vedete” ale Caii Victoriei. Iar noi, la randul nostrum, ne scarpinam pe degete de nerabdare. Ne aruncam pe subiect. Astazi urmeaza o casa de top nu numai de pe Pod dar si din tot Bucurestiul. Ajungem la Nabab la poarta, pe Calea Victoriei la numarul 141. Pana la el lasam in spate case cu povestea lor, pe care am spune-o daca ar fi sa o gasim undeva. O aripa ratacita a Politehnicii din Bucuresti despre care iti poate spune cine a facut chimie industriala. Casa apartinea familiei Balacenilor, dar nu a fost ridicata de ei. La 1856 va fi cumparata de diplomatul Iancu Balaceanu. Va locui aici impreuna cu sotia sa, baroana Maria Stefania du Mont de Beaufort, strabunica lui Constantin Balaceanu Stolnici. O alta, la numarul 147, nu isi dezvaluie povestea. Coscovita, cu gang ce duce in fundul curtii si cu sindicat Sanitas. E o mizerie in curte cum nu merita. Am intrat in curtea asta de zeci de ori, nu are importanta motivul. Inauntru… casa veche, intortocheate scari, glasvanduri si podele. Imi este greu sa pricep cum naiba vine pe dreapta 147 iar putin mai jos, peste drum, este 202. Din pacate destinul amandurora, atat 147 cat si 149, probabil ca este pecetluit, pentru ca nu apar in lista monumentelor istorice din Bucuresti, iar terenul golas din prelungirea lor catre spatele casei Filipescu-Cesianu nu face decat sa devina si mai interesante pentru inevstiorii imobiliari. Ascuns in carpe si cu cate-o coasta metalica iesind hada dintre panouri se inalta un bloc cladire de birouri, de nu le-ar mai ajunge, nici nu il aratam, si vedem un prim bloc cu aer mai vechi,pe partea dreapta a strazii. E bloc cu aer de chiabur, dar pe frunte scrie mandru CONSTRUCTIA MODERNA – locuinte facute de Creditul Minier in anii ‘20. Inca nu a vazut ce e sub cearceaf putin mai in spate. De ce dau aviz de constructie pentru asa ceva ce mutileaza zona? Vorbim aici de cea mai populara strada din Romania, de cea mai incarcata de farmec si istorie, iar unii isi bat joc de ea. Aici orice caramida ar trebui trecuta in lista patrimoniului. Vizavi ne-a lasat Radu, dupa Imobilul Banloc-Goodrich al lui Octav Doicescu si al lui Armyuser , dupa cele doua blocuri cum nu se mai fac azi. Doua case joase, si ai zice ca Podul Mogosoaiei continua la nivelul a maxim 2-3 etaje, Una bine ingrijita, recent coafata pe ici pe colo, cu moloz la intrare si caramizi in plus, se pregateste de ce-i mai bun. Cat o fi… Cealalta are stigmatul pe fata. E si mai retrasa, parca si la figurat. Lumea pare sa o ocoleasca, doar a fost insemnata. Acum atat se asteapta – bulina rosie izbavitoare si aducatoare de teren ras, ca tabula. Pe vremea tineretii mele si a bulinelor rosii, se dadeau spaga si cate 2 straturi de bidinea ca sa poti sa o pierzi prin vreun pod sau de tot. Acum ? De ce nu? De ce nu un P + 30 si ti-ai asigurat familia pe tot atatea generatii? Etajul si generatia. Casa frumoasa care asteapta sa moara. Si ce balustrada la balcon. Ce lucratura. Un nou bloc, adio olane joase. Bloc – casa – bloc si dupa tot acest sandvis se scurge in stanga strada Orlando, zisa pana deunazi Gina Patrichi, sau, altcandva demult, Putul de piatra. In capatul dinspre Lascar Catargiu a trait o perioada simpatica actrita. Nu ar fi singura strada care isi schimba numele dupa care sa revina la denumirea initiala sau chiar la alta. Traversam. Si IATA-L !! Palatul Nababului sau Casa cu Lei, cum i se mai zice. Nababul, cel despre care se spune ca avea avere fabuloasa, atat de mare ca a vrut sa poleiasca cu aur acoperisul. Legenda urbana zice, iar eu nu stau sa verific asa ceva, ca-mi place. Ba chiar se spune ca insusi voda i-a batut obrazul. Cinci ani l-a asteptat George Grigore Cantacuzino pe arhitectul Ion D. Berindey sa-i termine palatal in stil Ludovic al XIV-lea (1901 – 1903 constructia iar pana in 1906 decorarea). Decoratiunile apartin unor mari artisti ai vremii – picturi de GD Mirea, Costin Petrescu si Nicolae Vermont iar sculptor a fost Carol Stork. Mirea a lucrat si cu Mincu - casa Nicolae Petrascu iar operele sale se mai pot vedea in casa Lens –Vernescu sau casa Miclescu . Mobilele au fost facute la Paris de catre firme renumite – Mercier sau Krieger. Si vine seara cea mare – 29 ianuarie 1906, inaugurarea. A fost un “bal uluitor, fara precedent in tara” dupa cum nota (Maruca) Maria Cantacuzino (nascuta Rosetti Tescanu), nora Nababului, viitorea doamna Enescu, viitoare amorezata lulea de Nae Ionescu. Acum daca tot am pomenit de legende sa mai zicem ca Maruca Cantacuzino si Cella Delavrancea nu iertau pe nimeni, iertat sa-mi fie limbajul. Bune prietene, ambele foarte apropiate de Regina Maria. In 1913 GG Cantacuzino moare, palatul revine sotiei sale Ecaterina (nascuta Baleanu) iar apoi in posesia lui Mihai G Cantacuzino, fiul lor, sotul Marucai. Acesta moare si el, intr-un accident de masina, iar Palatul ramane Marucai si, mai apoi, dupa ce se recasatoreste, lui George Enescu. Se spune ca nu au stat in palatal de la sosea ci in casa din spate, acum casa memoriala George Enescu, de care ne vom ocupa in mod separat. De doua ori in acest palat si-a avut sediul Presedintia Consiliului de Ministri, in doua situatii speciale, iar in 1913 tot aici se semneaza Pacea de la Bucuresti, dupa primul razboi Balcanic, avandu-l pe Titu Maiorescu in functia de Presedinte al Consiliului de Ministri. Odata cu instaurarea regimului comunist palatul va fi confiscat iar la 3 iunie 1947, Groza, in prezenta patriarhului Aleksei al Moscovei, va inaugura Institutul de Studii Romano-Sovietice. Din 1956 este muzeu (Muzeul George Enescu) si sediu al Uniunii Compozitorilor. Mai multe ce putem sa spunem? Imposibil sa nu te frapeze abundenta de decoratiuni, statui, statuete, simboluri, “mannekeni” si ingerasi, balustradele de piatra, balcoane de fier forjat, ferestre impunatoare, intrare strajuita de lei si “scoica” de la intrare, fier si sticla (plus inca una pe aripa din stanga, mai mica). Gardul de la intrare este si el un element decorativ distinct iar in 2 sau 3 locuri se poate vedea blazonul familiei Cantacuzino. Sticla felinarelor are mici semne ornamentale – dovedind o atentie deosebita pentru cele mai mici detalii. Iesim din curtea Nababului si pornim sa batem drumul Podului. Ne asteapta alte case, dar asta in episoade ce vor urma.