Muzeul de Arta Medievala Inginer D Minovici: arhitect Enzo Canella

O vilă a cărei existenţă este, cred, ignorată de marea majoritate a bucureştenilor. Poate când se creează cozi de maşini pe la Fântâna Mioriţa să o poată vedea careva. Sau cine ştie, să fi fost popularizată de emisiunea lui H R Patapievici, care se filmează acolo. Trenuri din gara Băneasa, aflată vis a vis, nu cred să mai plece. Există un blog dedicat acestei vile- muzeu, şi cu aceasta pot considera postarea de azi încheiată. Ce pot spune din ce nu e deja cunoscut? Nimic, evident. Ce pot spune fără să vină vreun comentator anonim care să atace scurt: 'nimic nu ştii! De unde ştii că vila a aparţinut lui Dumitru Furnica Minovici? Născut în 1897, mort în 1982? Erai acolo la vreunul dintre aceste evenimente? De unde ai scos-o că el era fiul surorii fraţilor Minovici şi ce te face să crezi că aceştia erau Mina, Ştefan şi Nicolae? Cum poţi spune că ai fost coleg de liceu la Lazăr cu Furnica- Minovici dacă el a terminat cu multe zeci de ani înaintea ta?' Păi nu ştiu, e foarte posibil să fi făcut de fapt la Sava. Că Dumitru Minovici a fost un inginer şi un colecţionar de artă pare însă cert. Clădirea a fost construită în timpul celui de-al doilea război mondial, arhitect a fost Enzo Canella (nu am putut găsi cu modestele mele resurse informaţii despre alte activităţi ale acestuia). Stilul arhitectonic este mai neobişnuitul în România stil gotic târziu numit Tudor. Scrie şi pe plăcuţă! Ştiind câte ceva despre comunişti, putem bănui că Dumitru Minovici a fost forţat să doneze casa către statul român, în 1945. Aceasta a devenit muzeu de arta feudală în 1947, denumirea actuală fiind 'Muzeul de Artă Veche Apuseană'. Păi nu? Dacă tot am făcut pozele astea, intrând prin noroaie, de ce să nu adaug şi această vilă Minovici nr. 2 la mica spre mijlocia noastră colecţie de clădiri bucureştene? Evident că va urma curând vila Minovici nr. 1. Vă mulţumesc pentru atenţie şi închei cu o imagine de arhiva (sursa, as always, 'Case Vechi din Bucuresti'- Leonid Buzoianu, E Badescu)

Carul cu Bere- arhitect Siegfried Kofczinsky (grafiat în fel şi chip)

Mă preumblam în zona străzilor Smârdan şi Franceză, unde s-au petrecut nişte fapte scandaloase nu demult şi am ajuns pe strada Stavropoleos. Am constatat cu satisfacţie de-a dreptul proletară că multe clădiri au fost deja prezentate aici- Banca de Credit, banca Chrissoveloni, Berliner Gesellschaft, poate va veni şi vremea Palatului Poştelor în cadrul serialului despre Calea Victoriei, a bisericii, dar azi voi prezenta câteva poze cu o cladire neogotică, celebrul restaurant Caru(l) cu Bere. Multe detalii scapă trecătorilor (cum s-ar zice, în zbor invers le pierzi), strada e îngustă, lipseşte o perspectivă bună asupra întregii clădiri. Sper ca imaginile să fie inedite măcar pentru câţiva cititori. Iniţial o berărie numită Carul cu Bere a fost găzduită în Hanul Zlătarilor, al cărui istoric îl ştim de la Dan. Anul fondării ei se pare că ar fi 1879; tot pe atunci venea în capitală Nicolae Mircea (pe atunci avea 11 ani), cel care avea sa devină proprietarul berăriei. Pe la 1899 s-a ridicat actuala clădire, (după cum se vede, nemodificată esenţial în timp, la exterior) cu fonduri de la Banca Albina şi cu ajutorul arhitectului polonez Zigfrid Kofczinsky, care lucrase la Palatul Peleş. Nicolae Mircea, de origine din Caţa, (o localitate in Ardeal, aflata departe de Medias) avea să atragă în acel local mulţi intelectuali ardeleni. Exista pe atunci mai mult respect faţă de oamenii cu studii? Poate, în orice caz Nicolae Mircea le dădea o masă gratuit studenţilor ardeleni cu condiţia de a fi avut note bune. Berea era furnizată de Bragadiru, iar un fel foarte popular erau cremwurstii cu hrean.

La etaje au fost construite 2 apartamente mari pentru familia proprietarului şi câteva locuinţe pentru lucrători. Acolo s-a sinucis Nicolae Mircea datorită unor probleme financiare ale fratelui său Ignat, pe care îl girase la un împrumut.

Dupa moartea proprietarului, afacerea a fost preluată de catre Dumitru Marinescu Bragadiru, până la depăşirea greutăţilor crizei economice, după care a revenit în posesia familiei Mircea.

Multe ar fi fost de fotografiat în interior, dar nici măcar nu am încercat să fac asta. Din fericire există multe poze pe net, până şi youtubeul e plin de aşa ceva (plus scene din Filantropica şi din Două loturi, filmate, cred, acolo). A se vedea şi articolul de pe metropotam citat la final, unde apare şi statuia pivnicerului, la baza unei foarte frumoase scări de lemn făcută fără planuri de către un meşter analfabet. Interioarele au fost decorate în stil neobizantin prin deceniul 3 al secolului 20. După naţionalizare picturile murale au fost acoperite cu vopsea. Tot în anii comunismului s-a făcut şi o restaurare la care au contribuit pictorii Gheorghe Nicolae, Ştefan Câlţia şi Sorin Ilfoveanu sau sculptorul Mihai Buculei. O nouă restaurare s-a produs acum câţiva ani, iar în prezent restaurantul a redevenit proprietatea familiei fondatorului.

La intrare a existat un ornament pe un stâlp, reprezentând un leu. A dispărut, în schimb s-au păstrat altele, fotografiate nu demult de către Andreea, căci mie mi-a venit greu să intru printre mesele scoase în stradă: felinarele, cocoşul şi dragonul, semn că localul e deschis de când cântă cocoşii şi până ce apar vârcolacii, pisica, plus interiorul. La Vlahul alte poze, bunaoara felinarul.

Habar n-am cine e micuţul băutor din poza de mai jos, dar nu cred că îl remarcasem până acum.

Ce să mai zic? Poftă bună! Sa adaug totusi ca tot ce am scris mai sus poate fi fals. 'Adevarata poveste a proprietarului, (felul in care a ajuns in Bucuresti si multe alte detalii) nu este cunoscuta decat de catre familie si eventual de catre prieteni apropiati.' Bibliografie oarecum si inevitabil selectiva:

Ion Paraschiv si Trandafir Iliescu- De la Hanul lui Şerban Vodă la Hotel Intercontinental: Editura Sport - Turism, 1979

Victoria Dragu Dimitriu- Poveşti ale Doamnelor din Bucureşti, Grupul Editorial Vremea, Bucureşti 2004- capitol Cu Anca Giurchescu, o istorie de familie la Carul cu Bere

http://metropotam.ro/Interviuri/2007/02/art0121568859-Nicolae-Mircea-de-la-Caru-cu-Bere-la-Bere-cu-Caru/

http://bucuresti.tourneo.ro/unde-mancam/2010/03/caru-cu-bere-de-la-munchen-la-bucuresti/

Leonid Buzoianu, Em Bădescu- Case vechi din Bucureşti

http://www.foaia.hu/arhiva/anul-2010/2010-20/12.pdf

Biserica Sfantul Spiridon Nou

Ca sa respect promisiunea, si pentru a incheia capitolul Lipizer (sau cine stie ce mai aflam, poate mai gasim ceva cladiri de-ale lui), voi face si o scurta vorbire despre biserica Sfantul Spiridon Nou, despre care se pot gasi multe date pe internet. Sfantul Spiridon, cel carui i-a fost inchinata biserica s-a nascut in anul 270 in Cipru si a participat la primul sinod, de la Niceea. Acolo, pentru a face o comparatie plastica a unitatii Sfintei Treimi a luat o caramida, si-a facut semnul crucii iar din caramida a tasnit focul, apa s-a varsat jos iar pamantul a ramas in mana sfantului. A fost un apropiat al Sfantului Nicolae, care a slujit tot in partea estica a Mediteranei. A murit in anul 347, la Trimitunda, in estul Ciprului iar moastele sale se afla in Insula Corfu. Tot lui ii este inchinata si Biserica Sf Spiridon Vechi, daramata de tovarasul Ceausescu si refacuta, in piata Operetei/ Senatului/ Natiunilor Unite. Cam derutanta denumirea de vechi/ nou (la masculin) a acestor biserici; nu e vorba de 2 sfinti diferiti (cum e cazul Sf Dimitrie cel nou de ex) ci de vechimea bisericilor. Prea noua nu e totusi aceasta biserica, chiar daca ne referim la constructia actuala, care are cam 150 de ani. Pe locul ei existase timp de aproape un secol o manastire domneasca. Constructia noua a inceput pe vremea lui Barbu Stirbei si a fost sfintita in vremea lui Cuza, de catre mitropolitul Nifon. Arhitecti au fost Luigi Lipizer si Xavier Villacrosse, iar de pictura s-a ocupat Gheorghe Tattarescu. Stilul este neogotic, cu elemente bizantine. Turnurile bisericii au fost daramate de o vijelie in 1885, refacerea lor n-a respectat planul initial. Asta se vede foarte bine pe o imagine din articolul lui Raiden despre biserica Sf Spiridon, unde sunt mai multe date despre istoric si poze de arhiva. de asemenea, pe o fotografie de pe la 1873, postata de Radu Oltean (coltul stanga sus). Ce-mi mai ramane sa adaug? O poza cu casa parohiala de exemplu, cu aluzii la finisajele exterioare ale bisericii. Sau o poza din cartea Istoria & arhitectura lacasurilor de cult din Bucuresti (Lucia Stoica et al., editura Ergorom 1999) in care se vede cum a crapat peretele altarului cu ocazia lucrarilor de la metrou. Si de buna seama, pozele mele.

Casa Breslelor - Arhitect Luigi Lipizer

As vrea ca completez ce a inceput Radu cu Lipizer si sa incerc sa il asez pe architect si in timp si, cu putinele cunostinte, sa arat cate ceva despre stilul care l-a consacrat – neogoticul, stil ce deriva din gotic si care in Europa s-a manifestat la final de secol XVIII si inceput de secol XIX. O perioada de puternica dezvoltare a Bucurestiului este cea de dupa introducerea Regulamentului Organic (1831-1832). Kiseleff is aseaza aparatul administrativ in Bucuresti acordand o mare atentie dezvoltarii orasului. Este perioada in care Bucurestiul aproape isi dubleaza populatia, pana la unirea din 1859 – de la 70 000 la 1831 ajungand la 120 000 la 1859. Se ridica noi cladiri si astfel in Principate vin arhitecti din toata Europa - Michel Sanjouand, Balsano, Iacob Melik, Xavier Villacrosse, Anton Hefft, Karl Hartl, Heinrich Feiser dar si dalmatul Luigi Lipizer. Fiecare dintre acestia, si multi altii, punandu-si amprenta pe ceea ce a insemnat si inseamna Bucurestiul. Desi eu nu ii cunosc inca destinatia initala, poate o banuim cu totii, CASA BRESLELOR, aflata pe strada Stelea Spatarul, la numarul 10 arata la prima vedere exact ca o hala cu destinatie comerciala din Evul Mediu. Creeaza senzatia de ziduri puternice, acoperis crenelat, normal, creneluri decorative, o aluzie la independenta militara si un simbol al statutului social, ferestrele de la etaj cu traforuri multiple, tipic pentru fereastra gotica, fronton decorat, arcade frante si, cel mai sugestiv din punctual meu de vedere, nisele cu statui. De obicei nisele cu statui erau caracteristice stilului gotic religios. Aici probabil ca figurinele reprezinta diversi meseriasi. Coloanele dintre ferestre nu prea se incadreaza in stil, parand mai de graba sa apartina unui stil romanic, ceva mai ingaduitor cu coloanele, mai puternic ornamentate, in cazul de fata spiralate. Capitelurile nu fac parte nici ele din stilul neogotic. Sunt imitatii mai stilizate ale stilului Doric, cel cu frunze de acant. In schimb, pe colturile cladirii exista un alt element specific – coloanele detasate (capitelul insa se diferentiaza si de data asta). Coborand la primul nivel ferestrele aduc vag cu stilul neogotic, traforurile fiind acum mai mult ghicite, stilizate si colturoase. In rest sunt simple, apropiindu-se de stilul Queen Anne, cu ochiuri mici de geam. Un alt element caracteristic stilului este braul, si el crenelat, ce inconjoara pe cele doua fatade utile cladirea . Intrarea are o usa gotica tipica – forma de frunza, muluri multiple fasonate si fronton iesit in afara. Nu este decorata. Calcanul caldirii este gol, in vant, si judecand dupa ferestrele neotiganesti ce par taiate ulterior, la momentul constructiei era lipita de ceva. Am incercat sa ma apropii sa vad ce se intampla acolo, dar situatia era tensionata in curte, o dudie a iesit si a pus o hartie prin care atentiona ca nu mai doreste sa fie deranjata si nici sa inchida ea poarta dupa nepoftiti. Poftim de mai intreaba ceva…