Casa Alexandru Florescu - arhitect Ion D. Berindey

Acum 9 ani Radu Florescu se intalnea cu ministrul culturii la acea vreme, Razvan Theodorescu, incercand sa dovedeasca faptul ca o celebra sculptura a lui Constantin Brancusi este detinuta de familia sa in coproprietate cu o alta familie, care ar vrea sa o vanda. Directorul celebrei agentii de publicitate, BC S&S, ca sa nu dam mai multe nume, spunea ca ar vrea ca sculptura, despre Cap de copil este vorba, sa se reintoarca in tara, iar banii pe care statul ar fi urmat sa ii investeasca in achizitionarea ei, sa fie reinvestiti in proeicte de cultura. 

Dar care este legatura dintre casa si Capul de copil? Probabil ca nu este, dar am spus o poveste. La inceputul secolului al XX-lea, la Paris, Alexandru Florescu, diplomat, dramaturg si petrecaret*, cumpara pentru fiica sa, Elsa Florescu, sculptorita, opera lui Brancusi. Elsa Florescu era fiica lui Alexandru si a Nataliei Florescu (nascuta Filodor, si ea provenind dintr-o familie de diplomati). La randul ei Elsa Florescu a fost casatorita cu Radu Miclescu, un personaj cu care ne-am mai intalnit in casa de la sosea. Cat de mica este lumea… Radu Miclescu si Elsa Florescu nu au avut mostenitori directi. Capul de copil precum si casa si altele probabil au ajuns la mostenitorii familiei Miclescu moment in care au inceput sa se risipeasca. Am vazut cum arata casa (acum arata si mai rau, mult mai rau, iar dupa ploaia asta nici nu vreau sa ma mai gandesc…). 

Casa Florescu de pe strada Henri Coanda de la numarul 22 zice-se ca ar fi cea mai impozanta casa de pe ulita. Asa o fi. Mie imi place Macca mai mult. A fost ridicata dupa planurile aceluiasi architect de la casa Macca, Ion. D. Berindey, in anul 1902 purtand amprenta stilului Ludovic  al XVI-lea. Un mic palat. Bogat ornamentata si desfasurata pe 3 nivele va deveni sediu de centru cultural. Pana de curand aici a functionat Goethe Institut – Bucharest. 

Acum probabil ca a fost recuperata iar modul in care cladirea este intretinuta este demn de puscarie pe viata sau pedeapsa cu moartea, pentru ca este un subiect la moda printre cetatenii acestui popor bland. Cand am facut eu pozele, de pe acoperis cadeau valuri de apa, ninsese si se topea zapada. Mi-am facut curaj si am intrat, politistii de la poarta au inchis ochii, daca tot nu mai e Institut e voie – probabil ca ei mai  pazeau microfoanele. Imediat dupa intrare era sa imi rup gantul pe gheata de pe parchet. Am constatat ca si in casa curgea apa la concurenta cu ce se petrecea afara.

 

Politistul de la intrare spunea ca inauntru sunt arhitectul si cativa zidari. Nu i-am vazut, dar ii auzeam. Am facut cateva poze in interior. Nu stiu daca pot sa spun ca arata bine, dar un lucru e cert – neoanele alea sunt de cosmar. Casa are un potential urias si indiferent de destinatia viitoare e bine ca restaurarea sa se faca dupa planurile originale. 

  

*Despre mesele de la Capsa si “banda vesela”  a mondenilor bucuresteni ai vremii a scris Claymoor (Mihai Vacarescu) in cronica pe care timp de 24 de ani a tinut-o in ziarul bucurestean L’Independence Roumaine. De unde tragg si eu concluzia ca nu numai Syda asta a ajuns la Paris direct din club. Povestea e veche, ca orice istorioara cu parfum de Bucuresti.

 

Casa Macca - Arhitect Ion D. Berindey

In 1912, dupa moartea Elenei Macca, sotia Colonelului Petre Macca, imobilul revine CASEI SCOALELOR conform testamentul Elenei Macca din 1896 "resedinta din strada Cosma " (acum strada Henri Coanda). Casa a fost construita dupa 1890, perioada in care inca nu exista Bulevardul Dacia. Arhitect a fost, probabil, I. D. Berindey. In unele surse apare informatia conform careia cei doi soti, Petre si Elena Macca nu au avut copii (Petre Oprea, istoric de arta sau informatii din zona Arges, comuna Mirosi, unde familia Macca avea mosie) iar in altele apar doi copii Ioan si Mihai, ambii licentiati in drept la Paris (Andrei Pippidi). Cert este ca revenita Casei Scoalelor cladirea va fi utilizata incepand din 1932, prin hotararea lui N Iorga, pe atunci prim ministru, ca adapost pentru colectiile Muzeului Antichităţilor. Acestea urmau sa fie mutate in muzeul ce se construia pe Kiseleff, actualul Muzeu al Taranului Roman. Asa cum spuneam casa a fost construita la final de secol XIX, pentru ca in albumul lui Frederic Dame "BUCURESTIUL LA 1906" apare o fotografie cu acest imobil nou. Stilul in care este construita casa a dus la presupunerea ca ID Berindey este arhitectul - stil eclectic, cu o mare varietate de forme si ornamente, incarcata cu element stil art nouveau (mai ales feroneria). Cladirea are 4 niveluri - subsol, parter, etaj si un pod de 370 m2. Fatada este decorata in abundenta cu elemente baroce: frontoane deasupra ferestrelor, parapete traforate, decoraţii cu mascheroni, îngeraşi, capete de madone şi de lei, ghirlande, cochilii şi elemente heraldice doar pe faţade Ferestrele sunt ample, înalte iar deasupra ca şi chei de boltă au elemente decorative vegetale şi îngeraşi. Acoperişul nu mai păstrează lucarnele, care corespundeau fiecărui gol din faţadă. De la bijuteria din 1906, prin desele schimbari de proprietar, ajunsa astazi in patrimoniul Academiei Romane, casa se afla intr-o stare de degradare inimaginabila. Andrei Pippidi spune ca "peretii sunt leprosi" iar "jgheaburile sunt ciuruite". Apa care s-a infiltrat peste tot a facut ca din cand in cand sa mai cada cate un capitel, balustradele sunt degradate, la fel si coloanele, iar scara ce coboara in gradina este inverzita si roasa. In gradinile in care inainte erau arbori si pomi exotici acum sunt piese de mobilier distruse precum si fragmente de sculpturi antice, din marmura sau piatra innegrita. Intrarea principala nu este la strada ci se face prin lateral, fiind strajuita de 2 atlanti care sustin balconul de la etaj. In interior incaperile sunt dispuse simetric in jurul axului imaginar ce uneste parterul cu mansarda, printr-un gol central de forma unei elipse, creat la etaj, cu rol de balcon. Din pacate singura poza pe care am putut sa o fac in interior este cea cu holul de la intrare, si nu pentru ca nu as fi gasit bunavointa, din contra, paznicul m-a lasat cat de cat, dar era sambata, in afara programului. Deci la parter se ajunge printr-un vestibul a cărui scară este de marmură. Plafonul este pictat şi reprezintă o compoziţie alegorică, iar pereţii sunt decoraţi cu panouri stucate şi pictate şi câte o uşă cu ancadramente realizate cu motive figurative în ronde-bosse. Foisoarele de sticla sunt si ele intr-o strare deplorabila, actuala intrbuintare a lor fiind aceea de depozit de carte. Din pacate si aici ploua, asa ca nici cartile si nici foisoarele nu sunt ferite. Astazi exista un proiect de restaurare despre care se spune ca se deruleaza de 5 ani, dar despre care arhitectii care l-au conceput, il numesc o nerealizare. Tind sa le dau dreptate. Echipa care a lucrat la acest proiect este BBM Group, o asociatie de arhitecti cu experienta in renovare si restaurare de muzee, condusa de Alexandru Beldiman alaturi de Doina Butica si Moise Mathe. Restaurarea imobilului facea parrte din proiectul mare, denumit "CALEA VICTORIEI - AXA CULTURALA A BUCURESTIULUI". Se urmarea ridicarea unui muzeu de arheologie pe Calea Victoriei de la care trebuie sa plece un corp subteran. Accesul se facea pe o aleea planseu sub care erau asezate exponate arheologice, asa cum au fost descoperite in pamant, protejate de ferestre mari. Arhitectii BBM Group spun ca regretul este cu atat mai mare cu cat, comparat cu alte capitale europene, Bucurestiul este sarac in muzee. Tot in Dilema Veche, Andrei Pippidi pomeneste de o noua sansa extraoridinara, ivita de la o fundatie din Cipru, Fundatia Leventis, care a propus sa plateasca o mare parte sin banii necesari restaurarii, dar cu conditia sa se asocieze cu un sponsor roman. Ma indoiesc ca s eva face ceva, prioritatile Bucurestiului fiind altele in general, dar ale Academiei Romane in special. PS Ce am vrut eu sa fac este sa sun din talanga disperarii. Pentru imagini mult mai bune va rog ca cititi si articolul lui Radu Olteanu despre Casa Macca.