Suntem într-o teribilă pană de idei, asta dacă cineva a considerat că am avut vreodată una. Totodată suntem şi într-o zonă în care din cauza intereselor comerciale dezbaterile in spatiul virtual sau real au fost mai aprige şi mai în detaliu - terenuri aflate în litigiu, idei şi ele discutabile, afectarea patrimoniului cultural şi arhitectural al Căii Victoriei şi nu numai, sau îmbogăţirea lui (şi aşa destul de eterogen – spun unii că e un beneficiu şi ceva destul de rar). Am încetat, sperăm, să mai avem păreri cu privire la ce e bun şi ce e rău în arhitectură, dar acum încercăm o parere personala – având în vedere că tot ce se întreprinde a se face nu are nimic în comun, sau foarte puţin, cu patrimoniul cultural ci mai degrabă cu interese mercantile. Îndrăznim să dezaprobăm în plan de idei unele proiecte. Şi aici fac referire la proiectul celor de la Westfourth Arch., legat de Palatul Ştirbey – apariţia acestei controversate Ştirbey Plaza. 
Dacă şi proiectul final va arăta ca pozele de pe site-ul lor... un amestec de birjari eleganţi fără să aibe limbaj ... birjăresc, piţipoance, studenţi, dame elegante, maşini parcate ilegal, Prada, proiecte de vis (fie el şi urât), clădiri futuriste, nou şi vechi. Se induce ideea că dacă ai treabă la mol (sau mall) e musai să dai o fugă şi în palatul Ştirbey pe care o să îl facă muzeu, sau ceva de genul ăsta. De altfel aici au mai fost muzee – între 1954 şi 1977 a fost Muzeul de Artă Populară iar apoi 1981 – 1994 Muzeul Ceramicii şi Sticlei. Proiectul acesta este cu atât mai controversat cu cât se pare că nu există avize pentru demolările care s-au făcut – cele din spatele palatului, între Calea Victoriei şi Strada General Budişteanu. O lucrare foarte bine documentată am gasit pe net, pe scribd.com, mai exact, un articol al arhitectului Adrian Bălteanu. Găsim acolo cu lux de amănunte ce s-a demolat, pentru ce nu exista aviz deşi se spune că „e pe aici pe undeva”, tot tot ce vă poate lamuri mult mai bine decât am îndrazni să o facem aici. 
Pentru cei care ar considera suficient cât au aflat de la noi, pun un mic fragment din articolul domnului Adrian Bălteanu, ca să ne facem o idee despre cum se rezolvă treburile în stil românesc - şi nu mă refer la stil arhitectural. Atenţie, pot urma descriei şocante: Reacţiile instituţiilor competente/ ale reprezentanţilor acestora
Directorul DCCPCN-MB, Ştefan Damian, făcea, potrivit ziarului Adevărul şi a postului Realitatea TV următoarele afirmaţii “beneficiarul a venit cu studii istorice, prin care a demonstrat că imobilele nu sunt valoroase” şi construcţiile demolate erau „ nişte betoane turnate otova”. A se compara aceste afirmaţii cu următoarele: nişte studiile istorice complete ar fi trebuit să observe faptul că imobilul din Str. Budişteanu 17 este un monument istoric; doar dintr-o schiţă de studiu ca cea de mai sus se observă faptul că reţeaua subterană a Palatului Ştirbey nu era lipsită de valoare; clădirea grajdurilor era considerată de specialişti a fi unicat în Bucureşti; clădirea de pe parcela Budişteanu 17 şi era trecută în Lista Monumentelor Istorice ca fiind de sfîrşit de secol al XIX-lea. Fostul Ministru al Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu afirma într-un articol din Adevărul: „anexele erau în ultimul hal, iar acum depinde de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice dacă va da avizul construirii, deşi acolo zona este protejată.” „Anexele erau în ultimul hal”, afirmaţie irelevantă. Există la nivel internaţional o mulţime de monumente istorice din care au mai rămas doar cîteva pietre şi pe care nimeni nu se gîndeşte să le declaseze sau demoleze din această cauză.
Despre acelaşi subiect găsim şi un articol pe blogul lui Radu Oltean, de asemenea cu multe trimiteri la lucrarea lui Adrian Bălteanu. Şi pe site-ul celor de la Pro Do Mo putem să citim lucruri interesante despre acest subiect. Pentru o mică sursă de informaţii, care se vrea blogul nostru, ar mai fi de spus că arhitectul acestui palat trecut în catastife pe Calea Victoriei 107, este Michel Sanjouand – clădirea iniţiala din 1835, ridicată la cererea prinţului Barbu Ştirbey (acelaşi care, în calitate de domn al Ţării Româneşti – prima domnie, va finanţa puternic lucrările de finalizare ale Teatrului Naţional, la 31 decembrie 1852 având loc şi inaugurarea acestei instituţii). În timpul celor 2 domnii ale sale, resedinţa domnească va fi la Palatul Ştirbey. În acelaşi an în care era inaugurat Teatrul Naţional, când vodă Stirbey, un om cumpatat cu cheltuielile, dădea bani pentru orice lucrare solicitată de către arhitectul şef Anton Heft, au loc şi modificări la construcţia iniţială a palatului. Aşa cum găsim la doamna Cezara Mucenic (Bucureşti - Un veac de arhitectura civilă. Secolul XIX) modificarile au fost făcute de către arhitecţii Moritz van Ott si Xavier Villacrosse. Abia în 1882 fiul lui Barbu Ştirbey, Alexandru Ştirbey, va cere arhitectului Friederich Hartmann să modifice clădirea, acum fiind adăugate etajul, inclusiv faţada decorată cu cariatide. Până astăzi modificari nu au mai fost facute, cu excepţia demolărilor din 2008. În 1948 a fost naţionalizat de la familia Ştirbey.
Proprietarul de astăzi este un anume domn şi investitor, Ovidiu Popescu (am citit că a cumpărat în 2005). Iar cum în ziua de azi nu există proprietate “istorică” fără sămânţă de scandal, aici am putea începe un nou articol. Complet separat. Cam despre ce e vorba? Începută în timpul descălecatului lui Teodor Paleologu evitarea eliberării unui aviz pentru adoptarea PUZ (planului urbanistic zonal) care ar duce automat la începerea lucrărilor, este continuată şi de Kelemen Hunor. Drept pentru care, aşa cum procedează orice proprietar de palat, ce facem? Dăm în judecată ministerul dar şi pe cei doi, Teodor şi Hunor, iar în acelaşi timp se emit şi comunicate cu devizul la zi, cam cât se pierde din cauza ineficienţei sau din cauză de rea voinţă – cca 5,5 milioane de euro (mai exact 5.760.854). Şi suma asta era la început de an. Dar acum, cu vara asta fierbinte, cea mai fierbinte din istoria termometrului, la câte sucuri si cafele cu gheaţă (ice café) s-ar fi băut, ca să nu mai pomenim de biletele de la muzeu, s-ar fi strâns încă pe atât. Proprietarul işi pune, pe bună dreptate, baza în decizia dată de CNMI (îi ştiţi voi) încă din septembrie 2009, precum şi în justiţia română. Cică proprietatea lui se află în stadiu grav de decădere fizică şi morală din cauza lui Hunor. El vrea să facă acolo un spaţiu cultural cu cinematografe, anticariate, galerii de artă şi nu numai, cinematografe, cafenele, magazine de lux, cinematografe, pe scurt vrea să facă mol, iar Ministerul Culturii nu îi dă avizul; pasul următor fiind să se ducă la Primărie. Aici nu e aşa problema, CMB aproba tot.
Deşi ei au aprobare de la CNMI si vor să construiască şi o cladire de 40 m se pare că limita pe Calea Victoriei este de 20 m. Ăsta pare să fie şi atuul Ministerului. Ceva mai împăciuitor decât domnul Ovidiu Popescu pare să fie arhitectul responsabil cu proiectul: "Capitala este în continuare victima neglijenţei şi lipsei de fonduri. Îmi doresc foarte mult ca, prin finalizarea acestui proiect, să oferim un exemplu al contribuţiei pe care investiţiile private o pot avea la protejarea, conservarea şi revalorificarea unor clădiri de patrimoniu", consideră arhitectul Vlad Arsene, care se ocupă de planul de restaurare a palatului.
Mi se pare normal. Şi mie mi s-ar rupe. Mi s-ar rupe sufletul de patrimoniul cultural al oraşului. Mai ales că e vorba de ceva bani. Şi pe care nu îi dai ci îi primeşti. Muncind adică.
Bătaia peştelui nu e că există palatul şi o să se cumpere mai multe poşete Luis Vuiton, sau cum se scrie. Problema e că terenul precum şi palatul se află în zona comercială zero sau, cum s-ar fi spus pe vremea lui Ştirbey, buricul târgului. Da, faci cafenele. Da, faci magazine de lux sau galerii de artă. Dar preţurile la care se vor închiria? E firesc pentru zonă, dar atunci de ce îi dăm atât cu cultura şi cu patrimoniul? În rest mie îmi place de domnul Arsene, pe bune. Mor dupa Casa America (America House). Pe cuvântul meu că mie îmi place. Şi mai sunt si altele. Cam asta ar fi de spus din punctul nostru de vedere. Nu putem să închidem subiectul fară să îl citez pe domnul Ovidiu Popescu (proprietarul, adică):
"Practic, ne dorim ca Palatul Ştirbey să redevina pentru societatea bucureşteana ceea ce era pentru oamenii epocii, un loc care va cultiva gustul pentru modă şi stil”.
Cu rugamintea să nu facă stânga de pe Budişteanu la intersecţia cu Banului, că e o curte plină de urină şi kk, cu o clădire frumuşică ce stă să cadă la prima zguduială neserioasă. La nici câţiva metri de viitorul centru al bunului gust şi al rafinamentului. Ăla e tot Bucureştiul nostru, tot patrimoniul Bucureştiului. (Bucureştilor?)
Mulţumiri domnului Romulus Cristea
.jpg)
