Calea Victoriei - capitolul 12. ACADEMIA ROMANA

Dupa lupte seculare care au durat 2-3 luni am decis ca e momentul sa pun un nou episod cu Calea Victoriei, serial ce sa-npotmolit la mine, mai exact eu in curtea Academiei. Am tot asteptat sa imi pice ceva, o informatie cu care sa va dau pe spate. Ei bine, raspunsul il stiti, nu a picat asa ceva, in schimb s-a produs scindarea Academiei Catavencu. Unii au ramas academicieni iar altii au decis ca ei sunt din lumea cellor care nu cuVantu. Gura lumii spune ca e mai bine asa pentru noi, cititorii. Eu zic ca ar trebui sa se lungeasca si ziua (nu de lucru) precum si programul de somn.

Pun pariu ca toata lumea stie amanunte tip mizilic – gen cand a luat fiinta Societatea Literara (apoi Academica) Romana, care au fost membrii fondatori si asa mai departe. De fapt pun pariu ca se cunoate si ceea ce am sa scriu eu aici, numai pozele sunt ceva mai interesante, avand in vedere ca trebuie sa le faci din spate sau, printer gratii, din fata. Pentru ca Academia Romana nu vad de ce ar fi mai putin importanta decat Pentagon, Buckingham Palace, Louvre, Piata Tien An Men sau pestera in care cica se ascunde Ben Laden.

Are dreptate Andrei Pippidi cand critica acest sistem cu bariere.

Apropo de domnul Pipidi. Domnia sa sustine ca pe langa o casa Stefan Bellu (fosta Editura a Academiei) demolata de fostul “rejim” in 1964 acolo mai este o casa Cesianu. Cesienii erau o familie instarita a vremurilor apuse care au auvut ceva mai multe case decat Nastase Hadrian. A carui vreme se pare ca a apus. Casele Cesienilor erau in numar de 5. De una s-a ocupat Radu, in unul dintre primele episoade ale acestei serii. De alta urmeaza sa se ocupe tot el, o alta se pare ca a fost in curtea Academiei (a 4-a si a 5-a imi scapa acum).

Cineva, la finalul unui articol al domnului Pippidi, intr-un comentariu, spune ca nu era casa Cesianu ci Cantacuzino. Se pare ca e o umbra de adevar, avand in vedere ca terenul de langa Academie, cel pe care se gaseste azi casa Hristu, apartinea candva Canatcuzinilor. Si atunci ca si astazi – trebuia sa faci cadastrul ca sa vezi al cui este terenul. Inclin sa ii dau dreptate domnului Pippidi (am ajuns eu sa-l girez pe domnul Pippidi...) pentru ca am citit cateva randuri ale lui Mateiu care, intr-un jurnal, spunea ca:

Mă abat prin pasagiul Vilacrosse, intru la Cecil, cer o pereche de ghetre. Neglijentă cusătură; nicăieri nu mai găsesc lucruri perfecte, precum cele dinainte de război. Se fabrică în grabă pentru vulg – bucureştenii trec azi binişor de 500.000, mai toţi mahalagii sau amploaiaţi pişicheri. Mă frec de ei până la Cercul Militar: je bois le calice jusqu'à la lie. --- Intru la Capşa, răsfoiesc gazetele: Titulescu pleacă la Paris pentru discuţii cu Laval. Ia trenul într-acolo şi preşedintele Beneş al Cehoslovaciei. Franţa leagă şi dezleagă; ea va dicta paşii Europei în următorii cincizeci de ani – ţine continentul la respect prin formidabila cavalerie blindată a celor 3000 de chars Renault, noul model Somua, cu tun de calibrul 47. În ce-l priveşte pe Titulescu – nu avansez deloc în contactarea lui. Pleacă mereu prin străinătăţi, ahtiat să-şi procure tone de mobilă veche; asta îi e patima, nu diplomaţia. Mă întreb cum de e omul zilei, cela sent le rance. Un parvenit găunos. --- Parvenitismul e blestemul României, doar parveniţi în politica ei. Azi juvetele ebenist, ieri Take, feciorul lui nea Ghiţă-Şapte Pantaloni; mi-aduc aminte cu greaţă de el – cum a putut pătrunde în selectul club conservator un individ de aşa sorginte? nu e de mirare că mon gaga père îi făcea campanie la votul din 1908. Iar acum ocupă scena progenitura boiernaşului din Tituleşti! Nu mai există politicieni de fineţea şi eleganţa Conului Alecu Marghiloman. Orice învârtit de talia unui Costea Bratu din Fundulea poate conduce România.

Fireste, asta nu are nicio legatura cu subiectul nostru, dar mie mi-a placut. Cat de actual. Ar fi fost si mai bine daca si azi eram tot pe la 500 000. Deci:

28 martie. Vremea bună mă îndeamnă iarăşi la plimbare. Iau în sus strada marchizului de Flers, atent să nu-mi stropesc pantalonii. Port o combinaţie primăvăratică din măsliniu deschis şi gălbuiul mâţişorului de salcie; de la bombeul fin al pantofului la borul subţire al pălăriei sibiene, reuşesc un ton desăvârşit. --- Merg pe jos până la Casa Cesianu, în care se adăposteşte Societatea Academică. De pe la Atheneu mă urmăreşte un roquet cu privirea aţintită asupra ghetrelor mele. Lătrătorul se apropie tot mai mult, vrea să mă apuce de gleznă. Întorc mereu capul, ridic bastonul, încerc să-l ţin la distanţă. N-aş risca să-l lovesc, ar putea sări bucăţele din încrustăturile lemnului. Asta m-ar mâhni peste măsură, nu mai găseşti sidef în Bucureşti. Sunt nevoit să mă refugiez la Nestor pentru a-mi pierde urma.

Clar, nu?

Inchei parafrazandu-l pe Adrian – imaginile vorbesc de la sine (asa e in mod ideal, la mine si imaginile sunt vai de ele). Nu e nimic, in timp cine o sa isi aminteasca? Important e sa iasa la numar.

Mi se lăuda, în motivaţiune, talentul; nu am talent domnilor, îmi vine să le strig, inteligenţă da, am, mai multă decât juriul dumneavoastră luat in corpore. Şi asta voiesc eu a proba – inteligenţa, nu talentul. Talentul îndobitoceşte.

Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale insotite de un inedit epistolar precum si indexul fiintelor, lucrurilor si intâmplărilor – in prezentarea lui Ion Iovan, Ed. Curtea Veche, 2008

Nu vreau sa traversam fara sa spun ca in curtea Academiei, ascunsa astazi de betoane, sticla si fite, se afla inca sediul Bibliotecii Academiei Romane, cel gandit de arhitectul Duiliu Marcu, cladire inaugurata la 1937. Pe site-ul oficial al bibliotecii nu se spune asta. Sau poate mi-a scapat mie la capitolul ISTORIC. O cladire incredibila, special gandita pentru ceea ce a fost si mai este.

PS - Trebuie neaparat sa fac o precizare: eu nu am stiut ca volumul cu insemnarile lui Mateiu Caragiale este o farsa. Recunosc. Radu, care citeste critica literara, mi-a atras atentia. Multumesc. Pun aici un citat pe care mi l-a trimis: Cei care nu ştiu ar putea crede că au în faţă un volum de istorie literară, dar asta e o farsă pusă la cale de autor. Ceea ce nu înseamnă că el, volumul, nu musteşte de informaţie istorică şi literară, transcrisă însă de Iovan prin ochii şi gândul marelui său „colaborator“, autorul Crailor de Curtea-Veche... Cartea este o excelentă combinaţie de fapte reale bine documentate şi imaginaţie, o fermecătoare pastişă a stilului „matein“ şi o mostră de roman postmodernist. (Horia Gârbea) Sper ca acel BINE DOCUMENTATE sa acopere si partea care ma intereseaza pe mine.

Calea Victoriei- capitolul 10. Casa Hristu

În spatele casei Lenş Vernescu (ca şi în faţa ei) este un teren viran. Se pare că tot pustiu era şi acum vreo 70-80 de ani. După aceea, până la intersecţia cu strada Moxa urmează 2 case lipite, cu câte un etaj. Despre prima dintre ele, aflată la numarul 129 aflăm detalii (din nou) de la Andrei Pippidi (via Dilema Veche, 28 octombrie 2007). Anul de construcţie a casei este vizibil pe frontonul încoronat, alături de o monogramă (MH? Pe situl monumentelor istorice această clădire apare sub numele de 'casa Hristu'. De aici H-ul?). Aici a locuit prinţesa Zoe Bagration in ultimii ani ai vieţii (a murit in 1878, este înmormântată lângă Biserica Mavrogheni). Fiica prinţesei (Alexandra) a avut, după despărţirea de marele vornic Emanoil Băleanu o relaţie cu generalul Pavel Kiseleff (nu s-au putut căsători, generalul nu a obţinut din partea ţarului divorţul). Unul dintre cei 6 copii a fost Saşa, cea care a moştenit casa, căsătorită cu Alexandru Odobescu. Drept e că alte surse vorbesc despre 4 copii. Mai mult, un desecendent al prinţesei Bagration identifică o altă casă ca fiind cea în care a trăit prinţesa (anume o casă care nu mai există azi, peste drum de casa Cleopatrei Trubetzkoi, cu care stătea de vorbă de la balcon la balcon). Aşa s-ar explica faptul că nu e listată ca monument istoric sub denumirea de casa Alexandru Odobescu, sau Zoe Bagration. Altfel, casa a fost locuită ulterior de un abonat la serviciul ridicării gunoaielor şi abonat al societăţii de asigurari Dacia. Desigur, nu unul dintre monumentele celebre ale Căii Victoriei, ci "doar" una dintre cele mai vechi clădiri de acolo. Găsisem pe net, dacă nu mă înşel, şi o cerere de retrocedare a casei, formulată de o bine-cunoscută prinţesă contemporană, prezenţă frecventă la tot felul de emisiuni TV penibile. Cererea era respinsă de primarul de atunci al capitalei, un viitor preşedinte al României. Nu dau nume, deoarece nu mai găsesc documentul, de fapt nu mai sunt autorizat să îl consult. Urmează o casă pe care o vedem mai intâi într-o poză de acum câţiva ani. Între timp a fost renovată serios şi a devenit Hotel Moxa. Asta face ca precedenta construcţie (vizibilă şi ea în imaginea de mai sus) sa-şi arate cu atât mai mult vârsta. Adresa hotelului nu este pe Calea Victoriei (ci pe Moxa nr 2), dar trebuie menţionat aici. Din păcate nu am multe informaţii suplimentare, nici situl hotelului nu cuprinde vreun istoric. A fost construită in 1920. Doar despre viitor s-ar putea spune una-alta. Conform unui PUZ recent urmează a fi supraînalţată. După ce în prealabil va fi demolată? Atunci la ce bună renovarea? Pentru următorul episod va trebui sa traversăm din nou strada. La porumbei.

Casa Pompilu Eliade- arhitect Henry Susskind

O casă aflată probabil la finalul vieţii. O găsiţi pe Splai, lângă Podul Hasdeu. Am remarcat-o de multa vreme, de când troleibuzul 91 întorcea acolo. Un aspect mai puţin obişnuit, de castel. Construcţia se pare că ar data din 1907. Iat-o mai întâi într-o poză făcută acum 4 ani. Despre arhitectul cu nume amintind de un autor de best-seller nu am putut afla decât că a mai construit ceva case prin Bucureşti, posibil sa nu mai existe nici una. Despre Pomipliu Eliade, criticul literar mort la puţina vreme dupa ridicarea clădirii aflăm mai multe amănunte de la Andrei Pippidi. Articolul e scris acum 4 ani, când casa tocmai fusese vândută. Mă întreb dacă locatarii de azi sunt cei care au cumpărat casa atunci, mă cam îndoiesc. Sau or fi luat-o pe 2 lei şi atunci se explică oarecum degradarea accentuată din ultimii ani. Într-o discuţie pe yahoo groups, Silvia Colfescu spunea că B P Hasdeu, prieten cu Pompiliu Eliade a făcut câteva sugestii privind planurile casei (un hol octogonal, probabil corespunzând turnului). O oarecare asemănare cu Castelul Iuliei Hasdeu exista. Imaginile cu detalii parcă accentuează sordidul. Şi încă n-am pozat rufele puse la uscat şi geamurile sparte. La sfarşit, o imagine de arhiva, de pe CD-ul adesea citat. Gardul e acelaşi. P.S. Augustin Ioan, Dilema, nr 318 Există o casă în maniera Vilei Rotonda a lui Palladio, dar mult mai recentă, care pare părăsită, la intersecţia Splaiului Independenţei cu Podul Hasdeu. Pare părăsită acum, sau locuită, poate, de fantomele unor bătrîni. E într-o stare complet derelictă, dar tocmai stranietatea arhitecturii ei mă impresionează. O văd zilnic în drum spre casă. Este, cred, cea mai atipică locuinţă din Bucureşti, cea mai de neîncadrat stilistic şi, totodată, foarte elegantă în tipologia ei. Dacă e să aleg o singură casă din Bucureştiul vechi pentru a fi cu orice chip păstrată şi pusă în valoare, pe ea aş alege-o.

Casa cu cariatide (Casa Ioan I. Rosnovanu), Strada Dionisie Lupu No 72 - Arhitect Ioan I. Rosnovanu

Astazi am aflat de disparitia ei. Deja nu mai are nicio importanta daca a fost o prabusire controlata, neglijenta sau rea vointa. Este pacat ca s-a ajuns aici. Imi pare rau ca nu am apucat sa scriu despre casa asta inainte sa cada. Aveam pozele pregatite si trebuia sa gasesc un text suficient.

Parafrazand un personaj hidos putem spune CASA CU CARIATIDE CARE NU (mai) ESTE.

Ma felicit ca am apucat sa ii fac poze. Atat mai ramane. Azi o vedem si nu e...

Cum spuneam atat o sa ramana. Candva camin pentru studente, sau casa pentru orfane sarace, institutia s-a aflat o vreme sub patronajul doamnei Clotida Averescu, sotia maresalului Alexandru Avrescu.

Casa a fost construita la 1884 dupa planurile lui Ioan I. Rosnovanu, fiul lui Ioan Rosnovanu. Opera cea mai reprezentativa a lui Ioan I. Rosnovanu este fostul Hotel de France (sau mai apoi Grand Hotel), de la intersectia Caii Victoriei cu Lipscani. Astazi acolo este blocul Bancorex.

Iata cum arata in cateva detalii tehnice descrierea casei facuta de catre Cezara Mucenic in BUCURESTI - UN VEAC DE ARHITECTURA CIVILA SECOLUL XIX:

Programul cel mai frecvent abordat , casa de locuit la inceputuri va avea planul obisnuit al acestui tip de cladire, pentru ca dupa 1884 sa incerce solutii originale ca la casele din strada Dionisie nr. 66 (atunci) la care plaseaza intrerile in cele doua travee extreme, deasupra lor, la etaj, prevazand cate o terasa, nota dominanta fiind data de arcadele celor doua deschideri ce se suprapun.Corpul cladirii are ferestre rectangulare subliniate de ancadramente bogate la catul suoerior, marcandu-se astfel importanta. Mansarda este dominata de cele 2 turnulete de la colturi incununare a traveelor ce cuprind intrarile si terasele.

Desi este opera a unuia dintre pionierii arhitecturii romanesti cu studii in strainatate, precursor al lui Ion Mincu, casa nu a fost clasata in lista monumentelor istorice. Greseala? Daca ar fi fost poate s-ar mai fi putut face ceva. Si cate ca ea sa mai fie? Pentru ce?

O vreme, pana nu demult, acolo a functionat o universitate particulara, Titu Maiorescu. In ultimii ani parea parasita iar singurul lucru care razbatea de dupa poarta de la intrare era mirosul de zid umed, coscovit, amestecat cu pipi de pisica.

Tarana este mai usoara acum.

Multumiri domnului Andrei Pippidi