miercuri, 24 februarie 2010

Banca Marmorosch Blank- arhitect Petre Antonescu

Moromete primi din partea sucursalei judeţene a băncii Marmorosch-Blank înştiinţarea că are de restituit din împrumut lei 5 000, plus dobânda, în caz de nerestituire, banca atrăgea atenţia că se va folosi de formele legale pentru a intra în posesia banilor (era vorba de titlul de proprietate asupra pământului pe baza căruia banca acordase suma).

Nu suntem în măsură să ne pronunţăm despre lăcomia băncilor şi despre rolul lor în declanşarea crizei economice şi nici măcar dacă Moromete a fost pe bună dreptate somat. Nu ştim decât că pe strada Doamnei, la 2 paşi de intersecţia cu Calea Victoriei găsim ceea ce a fost sediul central al băncii sus-citate.

Instituţia, care a avut sediul iniţial tot prin centrul vechi l-a avut drept fondator pe Iacob Marmorosch, asociat cu Iacob Löbel, apoi cu Mauriciu Blank. Până a ajunge să-i facă necazuri lui nea Ilie Moromete, banca s-a implicat în finanţarea Războiului de Independenţă (fapt pentru care Mauriciu Blank a fost recompensat cu acordarea cetăţeniei), în construcţia de căi ferate, canalizarea capitalei, ba chiar în deschiderea fabricii de zahăr din Chitila. Mai multe despre investiţiile băncii, la Adrian Majuru. Am găsit articole interesante despre ce s-a întâmplat cu banca în secolul XX. Despre Aristide Blank, fiul lui Mauriciu, rolul lui în politica alianţelor României în anii neutralităţii de la începutul primului război mondial, relaţia lui cu Carol II, (pre)falimentul băncii în anii 30, arestarea lui Aristide Blank în 1952 etc. Cât priveşte clădirea de pe strada Doamnei, aceasta a fost construită între 1915 şi 1923, arhitect fiind Petre Antonescu, a cărui semnatură apare în mod original de-o parte şi de alta a intrării principale. Pe locul băncii fusese un han (hanul Gherman). O placă comemorativă ne anunţă ca acolo s-a aflat casa unde a locuit filantropul sârb Mişa Anastasievici. Oamenii care au scris despre palatul băncii Marmorosch Blank (Narcis Dorin Ion, Mariana Celac et al, Valentina şi Angela Bilcea) ne spun, şi nu îi contrazicem, ca materialele de construcţie au fost granitul, porfirul, marmura, piatra de Rusciuk, fierul forjat, marmura. Tot de la ei aflăm, şi parcă întezărim şi noi asta, că stilul dominant este cel neoromânesc, dar cu influenţe gotice (ornamentele de mai jos poate?)& bizantine (cumva ferestrele de la etajul 1?) Interiorul (inaccesibil probabil, din păcate. Clădirea pare abandonată) este gândit în stilurile art nouveau şi art deco şi cuprinde picturi realizate de Cecilia Cuţescu Stork (alegorii ale industriei, agriculturii şi comerţului în faţa scării de onoare, iar pe hol panouri închipuind arta, speranţa, munca, ba chiar abstracţiuni maxime- vegherea, caritatea, taina etc) În 1993, pe când BRD avea un sediu acolo, s-a realizat (arhitect Tiberiu Boitan) o extensie modernistă, probabil aceasta: Finalul nu e vesel. Citez de pe hotnews:

La sedinta Comisiei Tehnice de Urbanism si Amenajarea Teritoriului de pe langa Primaria Capitalei a venit, astazi, in consultare, un proiect care presupune construirea unei cladiri cu inaltimea maxima de 37 de metri peste banca Marmorosch Blank (str. Doamnei nr. 2-4, Centrul Istoric), monument istoric de categorie A. Practic, la exterior, din cladirea veche nu mai ramane decat un perete. La interior, din parter, se pastreaza holul de la intrare, sala de asteptare, ghiseele si scara monumentala. La etajul 1, birourile celor doi intemeietori ai banci (Mormorisch si Blank), iar de la etajul doi alte cateva incaperi.

Despre această nouă ameninţare, aici şi aici. Semnalez şi apariţia cu această ocazie a unui blog căruia îî doresc viaţă lungă, dar postări cât mai puţine!

Haide să închei totuşi mai elegant, cu o loggie.

p.s. - adaug, din cartea citata cu alte ocazii a lui Petre Oprea imagini cu picturile interioare. Jos- imagine din holul mare, tripticul infatisand agricultura, comertul si industria.

sâmbătă, 20 februarie 2010

Din nou pe Strada Justiţiei. Un post scriptum

Am revenit înainte de Anul Nou pe deja vizitata stradă a Justiţiei pentru o postare care va fi în ton cu starea mea din ultima vreme. Am descoperit aşadar pe amintita Şcoală Comunală o stemă a Bucureştiului, care între timp a fost pozată (mai elegant) şi de Valentin Mandache. Mai departe, o casă care îmi scăpase din vedere în anterioara excursiune fotografică. Una dintre rarele renovări din zonă. Şi obiectivul principal, datoria cea veche, clădirea părăsită ce pare a fi o şcoală, mai uşor de văzut odată cu căderea frunzelor. Un aer deosebit de trist, găsesc eu. Citind de curând Toate numele, de Saramago, fix aici am vizualizat scena în care don Jose intră fraudulos într-o şcoala etc. Cetiţi-o. Post scriptum la post scriptum- o poza primita de la Raiden. Multumim!

miercuri, 10 februarie 2010

Casa Emil Prager- arhitect Arghir Culina

Nu ştiu ce aş putea spune aici. Nici n-aş vrea să dau informaţii greşite, nici măcar nu ştiu prea multe despre casă, sunt şi cam apatic, scuze. Am prezentat pâna acum 2 imobile de raport ale lui Arghir Culina, cel puţin la unul colaborând cu inginerul şi antreprenorul Emil Prager, longevivul (1888-1985) meu fost co-licean, dacă putem spune aşa. Acest al treilea episod din pseudoserialul Arghir Culina prezintă o vilă în care a locuit Emil Prager. Casa e construită în 1931-1932 iar direcţia art deco este evidentă. Parcă citeam pe undeva (oare în 'Povestiri ale domnilor/ doamnelor din Bucureşti', by Victoria Dragu Dimitriu?) că Prager ar fi locuit într-un bloc lângă Biserica Albă. Cu numele Casa Prager a fost cunoscută şi recent demolata vilă proiectată de Henriette Delavrancea. Paul Smărăndescu ar fi proiectat şi el două case Prager. Să amintim şi de o altă casă Prager, cea de pe Calea Victoriei (aici fără legătură cu Emil Prager- dar oare era rudă cu Sigmund Prager? a se vedea Bucureştii Vechi). În ce măsură au fost reşedinţele inginerului sau proprietăţile lui nu ştiu să zic (sau ale altui Prager?). Probabil detalii se pot afla din cartea fostului ministru cederist Nicolae Noica, Emil Prager - un model (editura Maşina de Scris 2004). În Ziarul Financiar a apărut acum câţiva ani un articol de prezentare a acestei cărţi. Este redat acolo un fragment din confesiunile fiicei lui Emil Prager, Anca Costa Foru: In 1931, Emil Prager isi cladeste in Bucuresti o casa pentru familia sa, care intre timp sporise la patru copii, prin nasterea a inca unui fiu si a mea, ultima nascuta.

1931, deci probabil e vorba de vila prezentată aici. Am omis să spun, dacă era nevoie, se află în piaţa Quito, pe strada Paris. Continuă citatul:

[...]casa in care la sfarsitul anilor '40 ne-am inghesuit vreo opt familii straine, in discordie, si in care am devenit dupa nationalizare chiriasi, supravegheati atent, nu doar de sectorist. Margareta Prager avea sa moara si ea tot acolo, in 1952; nu avusese capacitatea de cicatrizare a barbatului ei si moartea fiului o prabusise. Iar in primavara lui 1961, in 24 de ore (care - ce e drept - s-au lungit la 48, dar nu mai mult!) am fost evacuati din locuinta manu militari, pentru a o lasa la dispozitia Corpului Diplomatic. Care este si astazi beneficiarul ei.

închei cu o imagine veche, aceeaşi sursă ca întotdeauna

- the end -

vineri, 5 februarie 2010

Raritati 10 - Dragonul

Am trecut de sute de ori pe langa acea casa si nu l-am vazut niciodata. Poate si pentru ca e exact in intersectia in care eu, de cele mai multe ori, fac stanga iar el se afla pe casa lui, inca de prin 1931, pe partea dreapta a stazii, in sensul de mers. Mi-am facut timp si drum sa trec sa il trag in poza, sa il imortalizez la propriu si la figuratr (sper). Dar nici ca imi alesesem un moment mai bun, m-am gandit, cand, coborand din masina, am vazut proprietarii in fata casei, facandu-si de lucru. Am cerut voie sa fac poze, mi s-a dat voie, ba mai mult, cel mai tanar dintre oamenii de afara (erau 2 batrani si un domn pe la cca 45-50 ani, probabil fiul) mi-a dat cateva detalii despre casa, detalii care nu au facut decat sa imi atate curiozitatea. Casa a unui magnat turc stabilit la noi si care facea in perioada interbelica afaceri cu petrol. Mai mult nu mi-a spus si nici nu am insistat pentru ca oamenii carau ceva materiale de contructii si nu mi-am permis sa mai abuzez de timp si amabilitate. Ii multumesc domnului respectiv pentru amabilitate, ma inclin, asa trebuie procedat. Daca ajunge vreodata sa citeasca randurile astea il rog sa imi spuna mai multe despre casa si misteriosul "petrolist".
A, sa nu uit, mi-a spus ca dragonul a avut in gheare si o torta. Inutil sa spun ce s-a intamplat cu ea - traim in Romania.