Stiu casa asta inca de pe vremea cand eram licean in ultimii doi ani, iar orizontul meu se largea dincolo de Drumul Taberei, Universitate, Romana si curtea scolii sau Gradina Icoanei. Ceea ce m-a atras mereu, ce mi-a atras privirea, erau burlanele. Nu stiu nici acum din ce sunt facute, dar si acum vreau sa traiesc cu impresia ca sunt din plumb. Nu stiu de ce. Sunt extraordinar de frumoase si de bine lucrate. Sunt mai subtiri decat majoritatea, atrag privirea. Mai ales modelul spiralat cu bumbii aia metalici incastrati. Pasiunea pentru case pot spune ca e veche. Imi placeau si atat. Pasiunea documentata e noua. Ocazie cu care pot sa aflu despre fiecare casa care mi-a placut de-a lungul anilor. As fi vrut ca eu sa fiu ala care sterge praful de pe cate o cladire si o scoate la lumina. Nu e asa, si poate e mai bine. Ma bucur ca pasiunea noastra nu e singulara si ma bucur ca munca noastra, atat cat facem, e apreciata.
Am gasit informatii despre casa si am inceput sa le pun cap la cap. Sa fac poze a fost ceva mai greu, dar am reusit sa imi rup o jumate de zi si sa acopar 6 sau 7 case.
Istoria casei acesteia incepe odata cu istoria familiei Niculescu, Iorgu Niculescu, zis si Dorobantu, fiind capitan de dorobanti, si sotia sa Smaranda. Familia nu a avut multi urmasi, membrii acesteia fiind putini, dar de numele lor sunt legate o multime de lucruri frumoase. Printre care cele doua case Niculescu-Dorobantu din Bucuresti, una pe strada Manu (fosta strada locotenent Dumitru Lemnea) iar alt ape strada Orlando, amandoua proiectate de arhitectul Grigore Cerchez. Ei au mai colaborat si la conacul lui Niculescu-Dorobantul de la Darvari dar si pentru realizarea monumentului funerar de la cimitirul Bellu. Despre casa de pe stada Manu vorbesc acum, iar daca autoritatile ne vor permite cumva, vom avea si un episod despre cea din Orlando – am inteles ca e ambasada; nu am cautat-o inca. Din amintirile mele pe acolo sunt ambasade arabesti, Libia, Siria, parca…. Nu mai stiu. Oricare ar fi e complicat. Casa este construita intr-un stil neorenascentist francez, spunandu-se ca modelul ar fi fost castelul Louis XII de pe Valea Loirei, intre 1896 si 1911 pe terenul pe care sotia omului politic liberal Ilie Iorgu Niculescu-Dorobantu, Tatiana Bratianu, fiica lui Ion C. Bratianu, il primise ca zestre. De altfel, in perioada interbelica aici a fost sediul Partidului National Liberal. Palatul Louis XII
Din pacate curtea stramta nu lasa sa i se vada intreaga splendoare si nu ii pune in evidenta potentialul – stil gotic, caramida aparenta, ferestre sculptate in piatra, turnul inalt, acoperis de ardezie, coloanele de piatra de la terase, plafoanele din lemn (se vad putin si la exterior, pe sub arcadele unde azi isi parcheaza gipurile) si garguile de la scurgerile de sus.
Cam atat despre casa Niculescu- Dorobantu de la mine. Mai mult din imagini si poate va ganditi sa dati o fuga sa o vedeti. Faceti abstractie de beculetele multicolore care o mutileaza si poate gasiti mai mult decat am gasit eu.
Revenim la serialul nostru, pe Calea Victoriei. Dupa casa memoriala George Enescu ne mutam iarasi pe partea stanga, iar dupa „biserica lui Radu”, la numarul 196, este Casa Dissescu. Inaintea unui scurt istoric al casei sa vedem cine a fost acest Dissescu. Constantin Dissescu (1854 - 1932), om politic in Partidul National Liberal, de formatie jurist, absolvind cursurile Facultatii de Stiinte Juridice din Paris ( a facut si Istoria), doctorand in drept. A predat diverse discipline la Universitatea din Bucuresti sau cea din Iasi. In 1885 se retrage din Partidul National Liberal si trece la Conservatori, pentru ca in 1923 sa revina in randurile liberalilor. Este unul dintre cei care au participat la Constitutia lui Fintescu (1923). O mica bijuterie pe care o detin - manualul de sedinte, constitutia din 1923 cu autograf Fintescu. 
Ca functii politice le-a detinut pe cele de deputat sau s-a aflat la conducerea unor ministere, fireste, si cel al justitiei. 
(poza din celebrul CD al lui Emanuel Badescu, despre care tot pomenim, Radu si cu mine) Casa a fost construita in doua etape - prima etapa in 1860, corpul de pe Calea Victorie, iar apoi, a doaua etapa, i-a fost adaugat si corpul de pe starada Manu (fosta Strada Lemnea). La 1892 casa apare in proprietatea Mariei Lupu Bogdan. Actul mentioneaza ca aceasta isi repara „casele cu doua caturi din fata”. Dupa ca ve achizitiona imobilul, Dissesu ii solicita pe Grigore Cerchez si Alexandru Clavel sa transforme cladirea fara a modifica structura cladirii. Elementele decorative adaugate fac din acest imobil unul reprezentativ pentru stilul neoromanesc. 
Logia de pe strada Manu este asemanatoare celei de pe Calea Victoriei numai ca in partea superioara este marginita doar de trei arcade. Intrarea boltita se afla pe strada Manu, strada pe care se afla si fatada cu curte interioara si terasa belvedere la nivelul etajului 1. 
Dupa moartea lui Constantin Dissescu, 1932, casa va gazdui Institutul de Cultură Italiană (1933 – 1949), 
apoi institutul Romano – Rus pana in 1956 (cu mentiunea ca in 1955 a fost inclusa pe lista monumentelor istorice), Cămin (!) al Institutului Politehnic, Direcţia Stufului din Ministerul Industriei Chimice. Datorită diverselor schimbări funcţionale, clădirea a suferit o serie de modificări şi amenajări, o parte din ele alterând monumentul. Din 1967 aici este amenajat Institutul de Istorie a Artei “George Oprescu” (dupa numele celui care a pus bazele acestui insitut incepand cu biblioteca sa impresionanta precum si cu o bogata colectie de piese de mobilier si tablouri) institut care functioneaza si astazi. Iata si cateva detalii de la ferestre, sau un ornament de la balconul dinspre Calea Victoriei. 
.jpg)
