joi, 31 decembrie 2009

Casa Henriette Delavrancea-Gibory

Pentru finalul de an, un articol scurt despre o casa poate mai putin cunoscuta. Pe strada Mihai Eminescu, intre intersectiile cu Toamnei si cu Viitorului, casa in care a locuit Henriette Delavrancea, proiectata de ea insasi. Despre arhitecta a scris nu de mult Stefan, cu ocazia unui eveniment nefericit. Adaug un articol din defunctul cotidianul, cu date privind bografia si opera arhitectei. De asemenea, un cont din flickr, semnalat de Beren, o colectie exceptionala de fotografii cu constructii apartinand Henriettei Delavrancea, cu planuri, imagini de arhiva etc. Asta face pozele mele oarecum de prisos (totusi, placa comemorativa parca nu e acolo). Casa a fost construita la mijlocul deceniului 3 al secolului trecut, intr-un stil ce combina elemente cubiste si neoromanesti. Alaturi de ea se afla o casa ceva mai impunatoare, care a fost locuita de sora ei Cella. Nu stiu sa zic cine este arhitectul, dar stiu ca in prezent poate fi vizitata cu usurinta, ca restaurant chinezesc (pare-se ca impotriva vointei exprimate prin testament de catre pianista).

La multi ani si sanatate!

joi, 24 decembrie 2009

Calea Victoriei- capitolul XI: Biserica Sfântul Nicolae Tabacu

Traversăm din nou, şi după casa Grădişteanu Ghica dăm un loc unde au existat două cladiri, dar asta acum vreo 100 de ani. Ulterior, la data scrierii cărţii "Podul Mogoşoaiei'', 1943, acolo era un teren viran pe care se cultivau roşii şi cartofi. Acum- un parc, porumbei, două statui. Ion Ghica priveşte spre casa Ghica iar Nichita Hristea Stănescu, spre casa Hristu. Mai departe, Biserica Sfântul Nicolae Tabacu. Prima biserică pe acest loc ar fi fost construită, din lemn, în secolul 17. Biserica a fost refacută în 1710, probabil de către jupânul Dima Tabacul, care i-a pus şi hramul Sfântului Nicolae. Preotul Cozma a fost unul dintre primii care au slujit acolo, iar biserica, precum şi zona din jur i-au purtat o vreme numele. Pisania ne pomeneşte de un Dima Tabacul (altul?) şi la anul 1776, care împreuna cu Draghici Tabacul şi cu preotul Dumitrache se îngrijeau de biserică. Construcţia de zid datează din 1864, din vremea preotului Ştefan Popescu. Mai târziu, printre preoţii care au slujit aici au fost Gala Galaction si Tit Simedrea. Deşi nouă, a suferit consolidări şi refaceri numeroase în primii ani. Pe flickr am găsit o poză (încarcată de userul care semnează Bucurestii vechi) din 1930. În 1940, la cutremur, turla cea mare a căzut si căzută a rămas. În interior însa s-a pastrat cupola corespunzatoare. Reparaţiile ulterioare au fost conduse de arhitectul Adrian Gabrielescu (care, deşi bucureştean, a lucrat mai mult în Basarabia).

Pictura interioară a fost făcută de Anton Serafim şi unul dintre fiii lui, Petru, în 1900. Cu Anton Serafim, grec din Varna (evident şi extrem de previzibil, nu putem să nu ne intrebăm ce căuta grecul în Bulgaria) după cum ne spune Tudor Octavian (în Ziarul Financiar, 8 aprilie 2003) ne-am întâlnit şi la Biserica Sfântul Vasile cel Mare. A avut 3 fii, toţi pictori: doi de biserici, iar al treilea, Dimitrie, un elev al lui Tattarescu. Pictura a fost refăcută, ultima dată în urmă cu câţiva ani, de către Florin Zelenca. Pictura actuală pare a fi într-adevăr mâna mai multor artişti, stilul este mai curând occidental decât în tradiţia bizantină. Dacă e sa discut strict pe partea artistica, pot spune că cel mai mult mi-a plăcut icoana infătişând întâlnirea de la Emaus, în absida dinspre sud. Asemănătoare poate cu aceeaşi scenă in viziunea lui Rembrandt.

După cum, dintre vitralii mi-a atras atenţia cel infăţişându-l pe Sfantul Ilie, reprezentat, cred, mai puţin canonic. Mi-a adus aminte pe undeva de Gustave Moreau si Odilon Redon.

Adaug imagini luate de pe situl crestinortodox.ro, nu apar însă vitraliul si absida pomenite de mine. (update) Si o poza primita de la Raiden. Vedere aeriana, se observa mai bine locul unde a fost turla mare. Fiind seara de Craciun, incheiem urând cititorilor noştri la mulţi ani şi multă sănătate!

luni, 21 decembrie 2009

Calea Victoriei- capitolul 10. Casa Hristu

În spatele casei Lenş Vernescu (ca şi în faţa ei) este un teren viran. Se pare că tot pustiu era şi acum vreo 70-80 de ani. După aceea, până la intersecţia cu strada Moxa urmează 2 case lipite, cu câte un etaj. Despre prima dintre ele, aflată la numarul 129 aflăm detalii (din nou) de la Andrei Pippidi (via Dilema Veche, 28 octombrie 2007). Anul de construcţie a casei este vizibil pe frontonul încoronat, alături de o monogramă (MH? Pe situl monumentelor istorice această clădire apare sub numele de 'casa Hristu'. De aici H-ul?). Aici a locuit prinţesa Zoe Bagration in ultimii ani ai vieţii (a murit in 1878, este înmormântată lângă Biserica Mavrogheni). Fiica prinţesei (Alexandra) a avut, după despărţirea de marele vornic Emanoil Băleanu o relaţie cu generalul Pavel Kiseleff (nu s-au putut căsători, generalul nu a obţinut din partea ţarului divorţul). Unul dintre cei 6 copii a fost Saşa, cea care a moştenit casa, căsătorită cu Alexandru Odobescu. Drept e că alte surse vorbesc despre 4 copii. Mai mult, un desecendent al prinţesei Bagration identifică o altă casă ca fiind cea în care a trăit prinţesa (anume o casă care nu mai există azi, peste drum de casa Cleopatrei Trubetzkoi, cu care stătea de vorbă de la balcon la balcon). Aşa s-ar explica faptul că nu e listată ca monument istoric sub denumirea de casa Alexandru Odobescu, sau Zoe Bagration. Altfel, casa a fost locuită ulterior de un abonat la serviciul ridicării gunoaielor şi abonat al societăţii de asigurari Dacia. Desigur, nu unul dintre monumentele celebre ale Căii Victoriei, ci "doar" una dintre cele mai vechi clădiri de acolo. Găsisem pe net, dacă nu mă înşel, şi o cerere de retrocedare a casei, formulată de o bine-cunoscută prinţesă contemporană, prezenţă frecventă la tot felul de emisiuni TV penibile. Cererea era respinsă de primarul de atunci al capitalei, un viitor preşedinte al României. Nu dau nume, deoarece nu mai găsesc documentul, de fapt nu mai sunt autorizat să îl consult. Urmează o casă pe care o vedem mai intâi într-o poză de acum câţiva ani. Între timp a fost renovată serios şi a devenit Hotel Moxa. Asta face ca precedenta construcţie (vizibilă şi ea în imaginea de mai sus) sa-şi arate cu atât mai mult vârsta. Adresa hotelului nu este pe Calea Victoriei (ci pe Moxa nr 2), dar trebuie menţionat aici. Din păcate nu am multe informaţii suplimentare, nici situl hotelului nu cuprinde vreun istoric. A fost construită in 1920. Doar despre viitor s-ar putea spune una-alta. Conform unui PUZ recent urmează a fi supraînalţată. După ce în prealabil va fi demolată? Atunci la ce bună renovarea? Pentru următorul episod va trebui sa traversăm din nou strada. La porumbei.

vineri, 18 decembrie 2009

Calea Victoriei: capitolul 9. Casa Lenş-Vernescu - Arhitect Ion Mincu



La jumatatea  secolului al XVIII-lea, in Tara Romaneasca vine un nobil francez din Marsilia, Jean-Baptiste Linchon, ca secretar particular si preceptor al copiilor domnitorului Alexandru Ipsilanti. Se stabileste in Bucuresti si se casatoreste cu o romanca, avand un fiu, pe Filip, devenit Lenş pentru localnici (1789 – 1853). In 1821 el va construi casa de pe Podul Mogosoaiei, casa ce va fi darul sau de nunta pentru Elisabeta Balotescu-Carpinisanu. Era una dintre cele mai frumoase case la ora aceea in Bucuresti, casa ce purta amprenta arhitectilor ce incepusera sa vina din Occident. La 1822 casa va fi cuprinsa de un incendiu, astfel ca va fi nevoit sa o refaca.

Ca si tatal sau va ocupa o inalta functie pe langa domn. Va sta mult in anturajul lui Grigore VI Ghika, iar cand acesta va fi venit pe furis de la Constantinopol, Filip Lenş, isi va aduce si el calabalacul in Bucuresti, iar la 12 iulie (sau 6 noiembrie dupa alte surse, Gh. Crutzescu) 1822 va asista la inscaunarea lui Voda. Filipache Lenş ocupa functia de mare camaras al domnitorului (sau mare vistiernic), dupa ce numele sau fusese inclus pe o lista trimisa sultanului din care urma sa se aleaga primul domn pamantean, dupa 1821, cel ales fiind cel pe care l-a slujit. Filip Lens va muri in 1853 moment in care declinul cladirii incepe sa se produca. Unele surse spun ca in casa au continuat sa locuiasca urmasii sai – Alexandru, Constantin si Ioan. Alte informatii dau casa ca fiind ocupata de trupe rusesti, garnizoana deci,  dupa care aici s-ar fi instalat Ministerul de Razboi. Probabil ca in urma folosirii ei de catre trupele rusesti in timpul Razboiului Crimeei casa nu a mai prezentat interes deosebit pentru urmasii lui Filip Lens si, proprietari fiind, au incheiat intelegere pentru gazduirea ministerului. 

 
 
 
 
 In 1882 un nou incendiu devasteaza casa fapt ce va face ca la 1886 mostenitorii familiei Lens sa o vanda unui om politic important, Gheorghe „Guţă”  DimitrieVernescu (1829 – 1900) jurist, doctor in drept, cu studii facute la Bucuresti si Paris. Este unul dintre cei care la 24 mai 1875 alaturi de Ion. C. Bratianu, Mihail Kogalniceanu, A. Golescu, Alexandru Candiano-Popescu, Anastase Stolojan si altii, isi pune semnatura pe programul care reprezinta actul de nastere al Partidului National Liberal. Programul va fi publicat la 4 iunie 1875 in ALEGATORUL LIBER.
La un an dupa ce achizitioneaza casa Guta Vernescu va lua legatura cu arhitectul lon Mincu pentru reconstructia casei, iar pentru picturile interioare va apela la un alt artist renumit – pictorul George Demetrescu Mirea, cel care va face adevarate alegorii pe tavanul cladirii. In urma lucrarilor, intre 1886 – 1889, casa va fi mult timp cea mai frumoasa de pe Calea Victoriei, un nou punct de atractie pentru lumea buna a Bucurestiului. Vernescu nu a precupetit nici un efort in a face din aceasta casa o adevarata bijuterie, iar spre deosebire de zilele noastre, cei bogati erau si mari consumatori si cunoascatori de arta de bun gust. Ca decoratiuni apar din loc in loc aproape de tavan nume ale unor scriitori celebri, clasici ai vremurilor lor – Seneca, Pascal, Shakespeare, Byron, etc. 
 


 
 
Ajuns la fundul sacului si aproape de capatul zilelor, Guta Vernescu va vinde casa statului roman, iar pana aproape de sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial aici isi vor avea sediul o multime de ministere, ba chiar si Guvernul Romaniei. In 1944 casa este ocupata iar de trupele rusesti, Armata Rosie de data aceasta. Avand in vedere rafinamentul cladirii, aceasta nu va beneficia de un tratament aparte, ci va fi exact cel intrat in tipic – cladirea va fi batjocorita iar picturile murale vor fi in cea mai mare proportie distruse. Si asta doar din amuzament. Din acest moment a parte din aerul aristocratic al casei se va pierde pentru totdeauna. Dupa razboi casa este preluata de guvernul Groza, si iar o multime de ministere si–au avut locul in  cladire. O vreme a fost chiar casa de protocol, adica pentru a cata oara au vazut peretii aceea personaje grobiene, band si mancand porceste? Aceeasi soarta a avut-o pentru o perioada, chiar pana in 1989, Palatul Speyer – casa de protocol a PCR, unde veneau „oamenii muncii” ai partidului si isi luau ceea ce numai lor li se cuvine. In 1990, in urma unei Hotarari de Guvern a guvernului Petre Roman, casa Vernescu devine sediul Uniunii Scriitorilor din Romania.
De aici incepe alt circ. La 10 ani de la acest act se da o alta Hotarare de Guvern, No 740/2000,  prin care cladirea este considerata iar proprietate publica aflata in administrarea Ministerului Culturii, iar USR primeste drept de folosinta pe 49 de ani pentru cladire si pentru 4700 mp (urias!!! Pentru aceasta zona). Apropo, niciodata nu am inteles concesionarile astea pe 49, 39, 99, 29 ani. Zici ca sunt preturi d’alea cu 99 la coada, ca sa creeze false impresii. Avand in vedere ca la mijloc sunt banii de la firma care a inchiriat cladirea si reprezinta Casinoul Casa Vernescu, suma vehiculata la 40 000 euro pe luna, e clar ca nicio parte nu e multumita sa nu ii aiba, si nici sa ii imparta. Instanta a dat castig de cauza in prima faza Ministerului iar la a doua instanta castig a avut Uniunea.
In timp ce cele doua institutii se bat prin tribunale se pare ca a aparut o a treia parte, un pretins mostenitor, care a si gasit sa o vanda contra sumei de 22 000 000 euro. Nu este exclus ca persoana mostenitoare sa fie inventata de firma care administreaza casinoul, Queen Investment INC SRL, firma despre care presa a scris ca a fost implicat si in alte afaceri cu cantec.  Nu despre asta vorbim aici.
Cert este ca in 1993, ne intoarcem in timp, casa a fost supusa unui amplu proces de renovare si restaure, destul de costisitor. Personal nu sunt multumit de aspectul cladirii, exterior, caci in interior nu am avut onoarea, dar va invit si pe voi sa vedeti pozele luate de pe site-ul Casei Vernescu si pentru care le transmit multumiri (sunt cele fara watermark, sunt din interior si mult mai bine facute). Spre deosebire de alte restaurante, care au potenta financiara, s-au ocupat sa promoveze istoricul acestei cladiri, iar site-ul este destul de ingrijit. Pacat cu toate banner – ele alea care ascund o parte din fatada sau sunt atarnate pe gardul proprietatii, el insusi o piesa frumos lucrata si interesanta.
 
 
 
 

 Inchei prin dezvalui un fapt inedit, paranormal, mai ceva ca flacara violeta – cautand informatii despre Guta Vernescu nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca a fost client al celebrei Mame Omida, desi el a murit la 1900 iar Mama Omida (Mother Caterpilar – in engleza) a vazut lumina zilei la 1940.
 
Revin cu o mica, dar importanta precizare, la sugestia indreptatita a Alinei Constantinescu, reprezentant marketing al Casei Vernescu, si anume ca pozele sunt facute de catre Cosmin Hodis (Creative Director & owner Pixelloid). Ma mult, sunt invitat sa pipai cu ochii interioarele frumoasei cladiri. In masura in care timpul imi va permite voi incerca sa raspund pozitiv acestei invitatii pentru care MULTUMESC MULT ALINEI CONSTANTINESCU SI CELOR DE LA CASINO PALACE - CASA VERNESCU.