3 în 1 cu Statie Ciortan

Nu mă voi lega în această seară de edificiile foarte cunoscute ale lui Statie Ciortan, un reprezentant al stilului neoromânesc, dacă nu greşesc. Vă voi supune atenţiei 3 case, fără prea multă vorbă. Nu prea am chef de vorbă. Dacă poanta nu s-ar fi uzat mai rău decât aia cu 'ori suntem golani, ori etc' aş fi pus titlul 'Ciortane, ce-ţi mai place să faci case la colţ!'. De fapt, cred că nu numai deasa folosire a poantei era problema. Poate că ar trebui să ascult acum la tv, cică e un mare blogger invitat. Să invăţ cum să scriu ca să nu pară toată treaba asta un dicteu suprarealist, ci o postare despre Statie Ciortan. În fine, în poza de mai sus locuitorii sectorului şase au recunoscut Administraţia Financiara de pe strada Popa Tatu, loc de stat la cozi infinite. Apropo, Palatul Administraţiei Financiare din Ploieşti este proiectat de acelaşi arhitect. Posibil şi alte clădiri cu destinaţie similară din Bucureşti. 1917 este anul construcţiei. Impresia mea este că s-au făcut cândva nişte renovări care au cam simplificat faţadele. Foarte repede trecem în 1926, la intersecţia străzilor Maria Rosetti cu Vaslie Lascăr. O construcţie destul de celebră si aceasta, imobilul cu farmacie. Probabil a existat o farmacie acolo încă de la inaugurarea clădirii şi nu cred că destinaţia spaţiului a fost alta vreodată. Sigur, vizavi e un fenomen pe care l-am pozat şi eu, dar mi-a luat-o Hungry Mole înainte. Detaliile farmaciei însă, mai neo-, mai paleo-, mai româneşti, mai cosmopolite, numai aici. Şi ultima prezenţă pentru acest episod ultrascurt, la care scriu de vreo lună cu pauze şi de vreo 6 minute fără: Casa dr Mihailovici, de pe Calea Călăraşi. Parcă era o farmacie şi acolo. Aici nu cunosc anul construcţiei, bănuiesc sfârşitul deceniului 3. Hornurile alea vechi erau foarte spectaculoase. Oricum, arătoasă şi cât de cât bine păstrată. Parterul e mai problematic, noroc că nu prea se vede de jeepuri. Iia uite, ornamente art nouveau: Degradare: Dar din avion nu se vede. Între timp la tv Botezatu urlă ca nu el e Lache. Semn ca trebuie să pun punctul. La buna vedere, dacă o fi să mai fie! Vă las într-o companie deosebită- o fereastră şi un balcon de mare rafinament.
 
Spuneam ca o sa revin cu o povestioara despre casa Mihailovici. Am reusit sa mai aflu cate ceva mai tarziu decat am crezut. Ca si in cazul casei (farmaciei) Hotaranu si aceasta a fost construita (si tot de Statie Ciortan) cu intentia clara de a fi farmacie. Am avut ocazia, cum spuneam in comentariu, sa intru in casa si sa vad cate putin. Intradevar este impresionanta. Ce nu am vazut dar mi s-a spus este ca in pivnita este adevarata comoara - este pivnita cu bolta si cu stalpi grosi de caramida. In rafturile de acolo sunt inghesuite "milioane", dupa cum se exprima povestitorul, de eprubete, sticlute si recipiente farmaceutice, aflate in dotare inca de la bun inceput, toate aranjate ingrijit un rafturi de lemn masiv bogat decorate. Deci omul facuse o investitie serioasa si pe termen lung.
Parterul (si pivnita) destinat a fi farmacie iar etajul era pentru a fi locuit. Doctorul a avut 2 fiice. Casa a fost terminata prin 1945. Nu stiu exact cat au apucat sa locuiasca cei din familie acolo, fetele au emigrat in Germania, acolo s-au si maritat si au murit fara mostenitori, iar casa a fost nationalizata la foarte putin timp dupa ce a fost termintata. Doctorul Mihailovici s-a spanzurat in interiorul casei. Investitia, probabil nu mica, s-a dus pe apa sambetei; si in acest moment casa tine de primarie, au aparut la un moment dat niste rude de gradul "n" dar care, cum plastic mi s-a explicat, au fost driblate. Am inteles ca cel putin un apartament de la etaj a fost cumparat de un medic stomatolog.
Inca o chestie interesant de mentionat este aceea ca numele doctorului poate fi citit deasupra intrarii. Este daltuit pe peretele peste care au pus placuta aia cu MACELARIE. Este si asta o raritate, nu?

Rarităţi 15 - Vechi număr de casă

Plăcuţă cu un vechi număr de casă. Există şi azi, sper că mai e, pe strada Eremia Grigorescu, pe partea cu Teatrul Ţăndărica. E prima de genul asta pe care o văd.

Casa Ion Mincu - Arhitect Antonio Gaetano Burelli (Ordinul Arhitectilor din Romania)

La foarte mică distanţă de una dintre cele mai celebre clădiri ale lui Mincu, Şcoala Centrală (de Fete), unde am învăţat şi eu, se găseşte Casa Ion Mincu. Deşi membru fondator al Societăţii Arhitecţilor Români, creator al stilului naţional românesc şi un prolific architect (Casa Nicolae Petraşcu,Casa Monteoru, Casa Vernescu, Casa Lahovary, Bufetul de la Şosea, Scoala Centrala de Fete, etc ), Ion Mincu a ales drept locuinţă o casa ridicată de un alt architect, Antonio Gaetano Burelli, întâlnit si româneşte – Găetan (sau Găitan) dar si englezeşte – Burelly. Acest fapt - casa de la un alt arhitect, cred eu, confera o urma de ironie, mai ales prin prisma a ceea ce traim astazi, intregii poveşti. Casa este un model tipic pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu parter ridicat, ferestre ce dau la stradă, cu o curte interioară mică. 

Nu atât aspectul său architectural cât cei care vor ocupa locuinţa de-a lungul vremii vor face din această construcţie o casă celebră. După Gaetano Burelli, casa va fi ocupată de Ion Luca Caragiale si apoi de Ion Mincu. Voi reveni asupra acetui aspect privindu-i pe locatari. 

Deşi încă păstrează aspecte ale stilului Art Nouveau,  amprenta lui Mincu este vizibilă atât la exterior – ferestre înalte si inguste (cu monograma arhitectului: Ion E? Mincu), 

ornamente (butoni) smălţuite sau elementele din lemn frumos decorate, 

cât şi la interior, atât cât am putut să vad şi să citesc pe site-ul OAR (de exemplu balustradele masive din lemn) instituţie ce îşi are sediul în această casă pe care a achiziţionat-o în 2003 sau 2005 chiar de la urmaşii arhitectului. 

Imagini provenite de pe site-ul Ordinului Arhitecţilor din România  (cu mulţumiri)

Amprenta lui Mincu o găsim şi aici ca şi la alte lucrări ale sale – Casa Iacob Lahovary (Spitalul Cantacuzino, azi) casa pe care o transformă la comanda membrului Partidului Conservator, Şcoala Centrală de Fete, sau pavilionul românesc de la Paris, din 1889 – Expozitia Universală, devenit apoi, 3 ani mai târziu, Bufetul de la Şosea. Toate conţin elemente de arhitectura vernaculară dar si elemente de policromie, influenţă a arhitecturii franceze (Mincu studiase arhitectura la Ecole de Beaux-Arts din Paris). Tot la interior se găsesc şi picturile decorative realizate de către G. Demetrescu Mirea, pictorul cu care Mincu mai lucrase la casele Vernescu sau Nicolae Petraşcu. 

Imagini provenite de pe site-ul Ordinului Arhitecţilor din România  (cu mulţumiri)

Foarte multe se pot spune despre Ion Mincu. Să încerc şi câteva cuvinte despre Antonio Gaetano Burelli. Face parte din contingentul de „venetici” care a venit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea mai ales dupa instaurarea lui Carol I. A deţinut calitatea de arhitect şi inginer al oraşului Bucureşti (anii 1853, 1856 şi 1858) perioadă în care „indică reparaţiile de trebuie făcute la clădirea gimnaziului Sf. Sava.” (Cezara Mucenic – Bucureşti, un veac de arhitectură civilă.  Secolul XIX). In mai 1876 este pomenit, de data asta Burelly, in catastifele cu membri ai Socieatăţii de Arhitecţi şi Ingineri.

La 5 octombrie 1864, Alexandru Ioan Cuza semnează decretul de înfiinţare a Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti, al cărei prim director a fost Theodor Aman. Cursurile vor incepe abia in decembrie 1865. Profesori de pictură erau Th. Aman si Gh. Tăttărăscu, profesor de sculptură era Karl Stork iar la arhitectură, aţi ghicit, Gaetano Burelli. Tot cu Storck va colabora pentru expoziţia universală de la Paris, 1867, când unul dintre exponate a fost o machetă din lemn al bisericii Mănastirea Curtea de Argeş, sculptură realizată de Karl Storck după schiţele lui Burelli, care a avut şi „un proiect de restaurare a mănăstirii Curtea de Argeş” (Adrian-Silvan Ionescu – Mişcarea artistică oficială în România secolului al XIX-lea).

Burelli vine in ţară cu mai multe neamuri ale sale – in 1858, in catastiful mănăstirii Mărgineni apare semnatua lui Petre (Pietro?) Burelli, inginer hotarnic, mănăstire unde secretar este Luca Caragiale, tatăl viitorului dramaturg. Legăturile celor doua familii nu se opresc aici. Gaetano Burelli avea si 3 fiice, Alexandra, Eugenia şi Ecaterina Burelli, mari amatoare de viaţă mondenă, mai ales prima, remarcată de către lumea bună la balurile date de Theodor Aman. 

Imagine luată de pe site-ul http://commons.wikimedia.org (tot cu mulţumiri)

Caragiale se despărţise de Maria Constantinescu, cu care lucrase la Regia Monopolurilor de Stat, şi cu care avea un fiu pe care îl recunoscuse ca fiind „fiu natural”, nimeni altul decât Mateiu Caragiale. Se pare ca întâlnirea celor doi s-a produs la un spectacol al Teatrului Naţional. Restul este legenda, e plin internetul de relatia lui Ion Luca cu fiica celebrului (!) arhitect sau artist (din artist a devenit si actor – probabil pe considerentul ca un arhitect este un artist, la fel si un actor; de ce sa scrii arhitect când poti să scrii artist şi de ce să scrii artist când poţi să scrii actor. Iata cum a devenit Burelli actor pe internet). De asemenea aflam că au avut şi două fete, moarte prematur, sau tinere, un băiat pe care îl chema ca pe tatăl său. Ei bine, se pare că şi ei au stat in această casă, care pe la 1890 intră în posesia lui Ion Mincu. Casa de la intersecţia Mercur (azi Pictor Artur Verona) 19 si Pitar Moş va fi in două rânduri renovată si reparată, la achiziţionare iar apoi la 1900. Aici a şi murit artistul (actorul?) Ion Mincu. 

Închei cu 3 imagini cu un locatar care nu ştiu daca a cunoscut pe Caragiale sau pe Mincu, dar sunt convins că ar fi vrut să o facă dacă ar fi avut ocazia, atât de curios pare. Pozele cu el au cam 2 ani jumate. Sper că e bine şi azi. 

 Iată cum m-am grăbit eu să închei când încă nu era cazul. Aflat în vizită la Cărtureşti am mai tras o fugă şi la casa cu pricina. Mereu e loc de ceva nou. Am cateva imagini cu interiorul curţii, ceva uşi originale, ceva ferestre*. Poate o să vină si rândul lor la publicat. Am plecat,  am (re)venit după care mă pregăteam să retrag definitiv pe ziua de azi. Când, ce să vezi? Închiei şi eu în stil de show rock:

Ladies and gentlemen, Ion has left the building. Na, ce să mai zici?

* mulţumiri celor care erau in cladire, în special domnului Iulian, nu ştiu numele de familie

Casa Romulus Porescu- arhitect Dimitrie Maimarolu

Iată că repet şi eu prostia conducătorilor echipei de fotbal Progresul Bucureşti- aceea de a nu lăsa blogul/ clubul să sfârşească demn.

Pentru azi avem una din clădirile reprezentative pentru curentul art nouveau- casa Romulus Porescu, de la intersecţia Negustori cu Paleologu. E plin netul de imagini cu ea, dar nu pot să cred că în Bucureşti se află vreo construcţie breath taking de care să nu ştie decât o mână de oameni, iar aceştia să ţină secretul pentru ei. Doar în vise mi se întâmplă să descopăr câte un cartier fabulos pe la capătul cine ştie cărei linii de tramway. Poate aşa ceva. Sau aşa. Dar să revin, şi primele imagini să fie cele de arhivă (mulţumiri armyuser pentru imaginile din cartea lui Fr Dame) .

Dacă numele proprietarului nu vă spunea nimic (nu aş putea spune cine a fost; în cartea de telefon din 1937 şi în cea din 1938 există un singur Porescu- Florian, pe strada acum celebră Ştefan Mihăileanu. Vecini la alfabet sunt fraţii Porn, care se ocupau de ascensoare, dar asta e altă poveste. În 1958 Florian devenise Porăscu, şi se mutase pe Calea Călăraşi, presupun că la mai rău; din fraţii Porn rămăsese doar unul. Iar la adresa Paleologu 12, admiţând că s-a păstrat numerotarea, nu era alocat vreun număr de telefon. Lungă paranteză!), casa vă este desigur cunoscută. Un tramway alerga cândva pe lângă dumneaei. Arhitectul este Dimitrie Maimarolu (1859-1926), cunoscut mai ales pentru contribuţiile la proiectarea Cercului Militar Naţional şi Palatului Patriarhiei. Construcţia datează din primul deceniu al secolului 20.Faţada nu este la stradă, ca de obicei în Bucureşti. Nu ştiu dacă acele acoperişuri (de sticlă de obicei, aici se pare că s-a renunţat la materialul original) se numesc marchize, dar ne plac. O mică intervenţie modernă a produs un balconaş. A se compara cu primele poze. Totuşi fierul forjat cred că a fost adaugat demult, doar termopanele sunt mai noi. Strică mult. Oricum, starea casei nu e grozavă. Desigur, cel mai particular detaliu este fereastra rotunda. Ornamente vegetale tipice art nouveau şi ornamente vegetale naturale. Felurite alte detalii şi unghiuri. Încheiere fără legătură cu Maimarolu. Revin un pic asupra afirmaţiei că nu am cum să mai descopăr locuri spectaculoase în Bucureşti. Am trecut azi pe strada general Berthelot. Aproape de intersecţia cu Berzei, nu cunosc dacă intră în planul de demolare. Clădirea din stânga. Atâta mister emana ea in the fucking october afternoon light încât nu mai am cuvinte. Poza nu reuşeşte să îmi trezească atâtea asocieri de idei, dar o lipesc aici.