Bulevardul Hristo Botev la numarul 38

Casa lasata sa moara. E ca babele alea pe care le ghicesti ca au fost femei frumoase. Fara mai multe cuvinte.

Casa Radu Rosetti- arhitect Nicolae Ghica-Budeşti. Plus un supliment

Multe amanunte despre aceasta casa aflam din Jurnalul National, 22 mai 2007. Radu R Rosetti, general si istoric militar, s-a casatorit in 1907 cu Ioana Stirbey, cumnata lui Ionel Bratianu (si fosta cumnata a lui Alexandru Marghiloman). Dupa 2 ani a inceput constructia casei din actuala strada Moxa, pe un teren care facea parte din zestrea Ioanei Stirbey. O casa in stil neoromanesc, asemanatoare cu Muzeul Taranului. Din nou caramida aparenta, o loggie, exista si un turn, aducand cu o clopotnita sau o turla de biserica, o bolta inalta la intrare, care sustine un balcon la etajul 1. Pozele mele nu sunt prea lamuritoare, (cu o exceptie) sunt facute recent, cu copacii care mascheaza aproape tot. Cladirea este in prezent sediul Centrului pentru Studii in Arhitectura. Sa mai adaug ca cei 2 nu s-au bucurat prea mult de casa, Ioana Stirbey a murit in 1914, dupa ce a nascut al patrulea copil (pe mama lui Ion Varlam, Safta). In 1934 casa a fost vanduta CFR-ului. In ce il priveste pe Radu Rosetti, dupa ce avea sa devina academician, iar in 1941 ministru al educatiei, a murit in vremea represiunii comuniste, in inchisoarea Vacaresti, in 1949. O alta casa proiectata de Nicolae Ghica-Budeşti se afla la intersectia strazilor Londra si Berna, este sediul unei administratii financiare (eu am trecut pe acolo sambata, nu era nimeni in preajma), desi pare semi-abandonata- geamuri sparte sau deschise, batute de vanticelul de iunie. O constructie mai putin spectaculoasa, din nou cu influente din arhitectura traditionala romaneasca.

Casa Macca - Arhitect Ion D. Berindey

In 1912, dupa moartea Elenei Macca, sotia Colonelului Petre Macca, imobilul revine CASEI SCOALELOR conform testamentul Elenei Macca din 1896 "resedinta din strada Cosma " (acum strada Henri Coanda). Casa a fost construita dupa 1890, perioada in care inca nu exista Bulevardul Dacia. Arhitect a fost, probabil, I. D. Berindey. In unele surse apare informatia conform careia cei doi soti, Petre si Elena Macca nu au avut copii (Petre Oprea, istoric de arta sau informatii din zona Arges, comuna Mirosi, unde familia Macca avea mosie) iar in altele apar doi copii Ioan si Mihai, ambii licentiati in drept la Paris (Andrei Pippidi). Cert este ca revenita Casei Scoalelor cladirea va fi utilizata incepand din 1932, prin hotararea lui N Iorga, pe atunci prim ministru, ca adapost pentru colectiile Muzeului Antichităţilor. Acestea urmau sa fie mutate in muzeul ce se construia pe Kiseleff, actualul Muzeu al Taranului Roman. Asa cum spuneam casa a fost construita la final de secol XIX, pentru ca in albumul lui Frederic Dame "BUCURESTIUL LA 1906" apare o fotografie cu acest imobil nou. Stilul in care este construita casa a dus la presupunerea ca ID Berindey este arhitectul - stil eclectic, cu o mare varietate de forme si ornamente, incarcata cu element stil art nouveau (mai ales feroneria). Cladirea are 4 niveluri - subsol, parter, etaj si un pod de 370 m2. Fatada este decorata in abundenta cu elemente baroce: frontoane deasupra ferestrelor, parapete traforate, decoraţii cu mascheroni, îngeraşi, capete de madone şi de lei, ghirlande, cochilii şi elemente heraldice doar pe faţade Ferestrele sunt ample, înalte iar deasupra ca şi chei de boltă au elemente decorative vegetale şi îngeraşi. Acoperişul nu mai păstrează lucarnele, care corespundeau fiecărui gol din faţadă. De la bijuteria din 1906, prin desele schimbari de proprietar, ajunsa astazi in patrimoniul Academiei Romane, casa se afla intr-o stare de degradare inimaginabila. Andrei Pippidi spune ca "peretii sunt leprosi" iar "jgheaburile sunt ciuruite". Apa care s-a infiltrat peste tot a facut ca din cand in cand sa mai cada cate un capitel, balustradele sunt degradate, la fel si coloanele, iar scara ce coboara in gradina este inverzita si roasa. In gradinile in care inainte erau arbori si pomi exotici acum sunt piese de mobilier distruse precum si fragmente de sculpturi antice, din marmura sau piatra innegrita. Intrarea principala nu este la strada ci se face prin lateral, fiind strajuita de 2 atlanti care sustin balconul de la etaj. In interior incaperile sunt dispuse simetric in jurul axului imaginar ce uneste parterul cu mansarda, printr-un gol central de forma unei elipse, creat la etaj, cu rol de balcon. Din pacate singura poza pe care am putut sa o fac in interior este cea cu holul de la intrare, si nu pentru ca nu as fi gasit bunavointa, din contra, paznicul m-a lasat cat de cat, dar era sambata, in afara programului. Deci la parter se ajunge printr-un vestibul a cărui scară este de marmură. Plafonul este pictat şi reprezintă o compoziţie alegorică, iar pereţii sunt decoraţi cu panouri stucate şi pictate şi câte o uşă cu ancadramente realizate cu motive figurative în ronde-bosse. Foisoarele de sticla sunt si ele intr-o strare deplorabila, actuala intrbuintare a lor fiind aceea de depozit de carte. Din pacate si aici ploua, asa ca nici cartile si nici foisoarele nu sunt ferite. Astazi exista un proiect de restaurare despre care se spune ca se deruleaza de 5 ani, dar despre care arhitectii care l-au conceput, il numesc o nerealizare. Tind sa le dau dreptate. Echipa care a lucrat la acest proiect este BBM Group, o asociatie de arhitecti cu experienta in renovare si restaurare de muzee, condusa de Alexandru Beldiman alaturi de Doina Butica si Moise Mathe. Restaurarea imobilului facea parrte din proiectul mare, denumit "CALEA VICTORIEI - AXA CULTURALA A BUCURESTIULUI". Se urmarea ridicarea unui muzeu de arheologie pe Calea Victoriei de la care trebuie sa plece un corp subteran. Accesul se facea pe o aleea planseu sub care erau asezate exponate arheologice, asa cum au fost descoperite in pamant, protejate de ferestre mari. Arhitectii BBM Group spun ca regretul este cu atat mai mare cu cat, comparat cu alte capitale europene, Bucurestiul este sarac in muzee. Tot in Dilema Veche, Andrei Pippidi pomeneste de o noua sansa extraoridinara, ivita de la o fundatie din Cipru, Fundatia Leventis, care a propus sa plateasca o mare parte sin banii necesari restaurarii, dar cu conditia sa se asocieze cu un sponsor roman. Ma indoiesc ca s eva face ceva, prioritatile Bucurestiului fiind altele in general, dar ale Academiei Romane in special. PS Ce am vrut eu sa fac este sa sun din talanga disperarii. Pentru imagini mult mai bune va rog ca cititi si articolul lui Radu Olteanu despre Casa Macca.

Casa cu Geamuri Bombate

O casa a carei istorie o aflam din volumul 1 al cartii Din Bucurestii de ieri a lui George Potra (Editura Stiintifica si Enciclopedica 1990). Surprinzator de multe amanunte sunt date acolo, atat despre proprietarii succesivi ai locului, cat si despre familia Dancu (nume schimbat ulterior in Dancovici, probabil au presimtit ca va exista un avocat cu acel nume peste vreo 200 de ani) care prin reprezentantul ei Petrache a construit casa in 1861. Petrache Dancovici (1828-1910), fiu de negustor ploiestean, el insusi negustor (cu un magazin prosper pe Lipscani) a cumparat locul si casele de pe el in 1861 (1100 galbeni, din pacate nu stiu cat era $ atunci). Constructia cladirii (intersectia Hristo Botev cu Radu Calomfirescu) a inceput in acelasi an, posibil sa fi pastrat structuri din casele vechi. Arhitectura zice-se ca ar fi de inspiratie occidentala (vieneza), dar numele arhitectului nu ne este cunoscut. Geamurile bombate, care nu permiteau sa se vada din exterior inauntru au fost aduse de la Viena (geamuri asemanatoare ar mai fi existat la 2 case, una din ele aflata pe locul unde este acum administratia financiara pe Popa Tatu, loc unde multe ore mi-am irosit la viata mea). Interiorul casei este (era?) spectaculos- sobe de fonta care par de faianta, tapet de matase, paseri impaiate, montate intre geamuri tot bombate.. poate ne povesteste E., care a fost in vizita pe acolo. Ulterior Petrache Dancovici a intrat in politica, fiind parlamentar liberal in primii ani ai Regatului. Si-a vazut unicul copil si sotia murind de tuberculoza si s-a stins si el in 1910. Casa a fost locuita in continuare de o nepoata de-a lui, Elena, cu copiii si sotul ei (maiorul Constantin Angelescu), precum si de fratele Elenei, Nicolae Paulescu, cel care avea sa locuiasca acolo pana la moarte (1931). O casa care acum nu mai atrage in mod deosebit atentia. Geamurile bombate au ramas doar cateva. Si din cate intelegem de la Andrei Pippidi (Dilema Veche, nr 174/2007) e posibil sa fie demolata in viitorul apropiat. Multumiri lui Stefan pentru o parte din pozele de mai jos: p.s.: informatii interesante aflam si din cartea Victoriei Dragu Dimitriu, Povesti ale Domnilor din Bucuresti (Editura Vremea 2005)- un interviu cu actualul ocupant al casei. Cum a fost nationalizata casa si ajunsese sa fie folosita drept sala de repetitii pentru fanfara militiei, cum era cat pe ce sa fie demolata in anii 80 etc.