Palatul Regelui din casa republicanului. Palatul Kiseleff – Arhitect Grigore Cerchez

 

Mă întorc în urmă cu doi ani. Poate nici atât. Sau poate mai mult? Am făcut mari eforturi (nu fizice) să pătrund în curtea interioară a Palatului Kiseleff (Şoseaua Pavel Kiseleff 13-15). Şi nu am intrat pe oriunde ci pe poarta din spate, în curtea din spate.

În sfârşit, am pozele! Dar ce fac cu ele? Ce scriu? Ce a fost aici? Ce se afla aici  înainte de clădirea aceasta? Atât ştiam – că este fostă reşedinţă regală, că a fost renovată şi i s-au mai adăugat corpuri după planurile arhitectului Grigore Cerchez. (Narcis Dorin Ion „Bucureşti – În căutarea Micului Paris”). Ştiu un singur om care ar fi putut să îmi dea mai multe informaţii -  Puiu Bădescu. Mi le-a dat. Informaţii pe care le-am găsit mai apoi, alături de altele, în albumul (tot al) lui Narcis Dorin Ion „Reşedinţe şi familii aristocratice din România”. Nu vreau, Doamne fereşte, să diminuez rolul cuiva. Am convingerea că fiecare are ce învaţa de la celălalt si fiecare a venit cu informaţii interesante. Eu vreau sa vin cu imaginile. Pe net prea multe nu se găsesc. Iar pentru acest privilegiu, acela de a fi putut sa intru şi să fac poze, trebuie să mulţumesc celor de la ING BANK care mi-au permis accesul, precum şi celor care asigurau paza.

Locul precum şi casa aşa cum arata iniţial au aparţinut familiei Candiano-Popescu. 

 Imagine din albumul „Reşedinţe şi familii aristocratice din România” - Narcis Dorin Ion

Candiano-Popescu nu este doar strada aia pe care trebuie să ajungem, cei cu carnet de şofer, aunci când trebuie să îl recuperăm sau, în cazuri mult mai neplăcute, să încercăm sa recuperăm automobilul furat. Candiano-Popescu a fost un personaj privit cu interes în manualele de istorie din perioada Ceauşescului (în mod greşit, zic eu – din punctul lor de vedere). De ce atâta interes? Păi pentru că domnul Candiano-Popescu, zis si Alexandru (Săndel între amici, posibil), este cel care a pus bazele mişcarii antidinastice – REPUBLICA DE LA PLOIEŞTI. De aici şi denumirea de republicani pe care o mai au ploieştenii. Poate mai multe detalii ne dau prietenii noştri din Ploieşti. Cel mai frumos spus despre mişcare găsim la nenea Iancu. Cine vrea să înteleagă:

“Eram la Lipănescu-n grădină de vreo câteva ceasuri. Uraganul entuziasmului creştea mereu, când o onoare nenchipuită veni să-l ridice la paroxism. Prezidentul - el, în persoană! - urmat de un adiutant, veni să viziteze petrecerea noastră populară şi să spargă o oală cu poporul lui. Marele om ne zise câteva cuvinte. Era încântat de purtarea bravilor săi ploeşteni, cari au ştiut ca totdeauna să se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism; o furie! Oalele toate de pământ, căciulile-n sus şi "Ura! Vivat Republica!" Prezidentul a plecat, luând cu dânsul pe Stan Popescu, poliţaiul... Încet-încet, cu ultimii cârnaţi, cu ultimele fleici şi oale, se strecură şi poporul martir... Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase să fie trecută în viitorul buget al Republicei.”

Iată şi câteva insemnări ale lui Carol despre ce a fost atunci:

"Localitatea cea mai agitată din toată ţara sunt Ploieştii; trebuie să se ia măsuri energice ca să nu se sape acolo o mină, care s-ameninţe întreaga ţară.".[…] "“8/20 august […] Noaptea trecută a izbucnit un fel de revoluţie la Ploieşti; s-a luat cu asalt cazarma dorobanţilor[…]s-a declarat principele detronat, proclamând pe generalul N. Golescu locotenent provizoriu şi pe Ion C. Brătianu ministru de război ad-interim! – Deputatul, căpitanul Candiano-Popescu, care era capul mişcării, în calitatea sa de nou prefect al judeţului, a dat ordin pentru concentrarea trupelor![…]liniştea a şi fost restabilită de trupe după 24 de ore – […] Când principele Carol află că însuşi generalul Golescu[…]a fost arestat, trimite îndată pe unul dintre aghiotanţii săi să i-l aducă […] principele crede în fidelitatea generalului şi-l pune în libertate […] Ion Brătianu a fost arestat la Piteşti. Numărul arestaţilor e de vreo 20; contra celor mai mulţi nu se vor putea aduce dovezi, pentru că elevii lui Manzzini, nu dau niciodată ceva scris de la ei. […] Armata, ca şi mai înainte de altfel, s-a purtat foarte bine în această împrejurare".

Deşi actor cu rol important în Republica (ba chiar şi în detronarea lui Cuza), în mai 1875 numele său apare pe platforma program ce a constituit naşterea Partidului Naţional Liberal, în 1879 este pentru câteva luni prefect al poliţiei iar apoi, între 1880-1882, adjutantul regelui Carol I. Politicianul român ştie să se adapteze. Atunci şi acum, ca să amintim iar.

Terenul şi casa, astea ne dor pe noi, au fost achiziţionate de către Constantin “Costică” Iarca, moşier, om politic liberal, deputat şi fost primar al Buzăului, un susţinător al unificării celor 3 colegii electorale şi, deşi mare proprietar de terenuri, un susţinător al independenţei politice a populaţiei rurale, “scoaterea electoratului de sub influenţa guvernului” – la cateva zile, probabil şi cu un mic sprijin adus de un discurs al său plin de asemenea idei, izbucnea răscoala din 1907; căci emanciparea politică insemna şi împroprietărire, ori guvernele conservatoare nu impărţiseră destule hectare.

Nu cred să fi stat prea mult cu ele pe cap, terenul şi casa, pentru că la 1909 sunt achiziţionate de familia regală, probabil pe filiera unui membru al familiei Filotti, Traian Filotti, aghiotant al prinţului moşternitor Ferdinand. Acest Traian era frate cu un anume Nestor Filotti căsătorit cu o membră a familiei Iarca, sora lui Costică, Alexandrina Iarca.

Transformarea casei este opera arhitectului Grigore Cerchez.

De cand a fost achiziţionată de către Casa Regala a României si până a fost rechiziţionată de comunisti in casă (palat) au locuit 4 capete incoronate: principele Carol (viitor al II-lea), o vreme moştenitor doar al prinţului moşternitor Ferdinand (1914-1925), soţia sa Elena a României (1925-1930), Mihai I Marele Voievod de Alba Iulia (1930-1940) si, pentru puţin timp, sora regelui Carol al II-lea, prinţesa Elisabeta. (Narcis Dorin Ion „Bucureşti – În căutarea Micului Paris” şi Narcis Dorin Ion „Reşedinţe şi familii aristocratice din România”).

Transformarea de astazi, aspectul pe care îl afişează, nu ştim cui se datorează. Părerea mea personală e că se putea şi mai bine, chiar daca reabilitarea (cum a spus Raiden la o emisiune) a fost făcută acum cca 15 ani.

În prezent în Palatul Kiseleff este sediul central al bancii ING. Iar dacă cineva se intreabă de ce nu am mai scris e bine să afle că eu m-am operat la picior iar Doctorul a vegheat asupra mea. Ocaziune cu care îi mulţumesc iar.

Calea Victoriei: capitolul 8. Casa Ghika-Gradisteanu - Arhitect Jean Berthet

Dupa art nouveau sau arhitecti bogati, ne reintoarcem la serialul nostru. Am ramas la Casa Manu. Urmatoarea casa la care ne vom opri este Casa Gika-Gradisteanu. Nu am uitat cladirea cu fatada spre intrarea Casei Manu – o sa spun in cateva cuvinte.

Se situeaza pe intrarea Doctor Ioan Toma Tomescu iar numele aleii este dat dupa detinatorul acestui imobil pe care il putem numi Casa Tomescu. Imobilul a fost revendicat de urmasii doctorului, Elena Tomescu, iar dupa ce aceasta a murit dupa depunerea notificarii, de catre urmasa acesteia, Radulescu Petcovici Sofia Constanta. Li s-a dat aviz favorabil si despagubire echivalenta cu valoarea apartamentelor, unele cu adresa pe intrarea Doctor Ioan Toma Tomescu iar altele pe Calea Victoriei la numarul 190.

Lipita de casa doctorului Tomescu este Casa Ghika-Gradisteanu, ce ocupa intersectia Caii Victoriei cu strada Nicolae Iorga.

Gradistenii provin dintr-o veche familie boiereasca, din zona Gradistea a fostului judet Vlasca, astazi in judetul Giurgiu, boieri ce au detinut inalte functii dregatoresti intre secolele XVI – XIX. Neagu Djuvara, care este un descendent al acestei familii, pe linie materna, spune ca Gradistenii erau o familie inrudita cu toata aristocratia din Tara Romanesca si Moldova. Tot el explica de ce se numeste casa Ghika-Gradisteanu. Casa a fost construita de arhitectul Jean Berthet (cel care a construit mai multe case in Bucuresti, printre care una, care inca mai exista, Casa Alexandru Socec, situata pe strada Clementei, cum i se zicea, acum CA Rosetti) pentru Constantin Ionas Gradisteanu, la 1884. Acesta nu a avut mostenitori, asa ca a lasat casa surorii sale, casatorita Ghika, Maria Gradisteanu (1856-1933), sotul ei fiind Scarlat Ghika (1856-1948). Intre 1895 si 1898 casa va fi restaurata, Schimbarile majore fiind mai mult la interior – plafoane casetate si pictate, lambriuri, scari interioare monumentale, vitralii, precum si decoratiunile exterioare, extreme de bogate.

Ultimul propietar al casei, inainte de nationalizare, a fost fiul Mariei si al lui Scarlat Ghika, Serban Grigore Ghika (1882-1952) casatorit cu Aristita Stoenescu. De la el casa a fost nationalizata la 1948. Dupa 1990 casa a revenit mostenitorilor, doi frati, Cosntantin si Serban Ghika, doi dintre fiii lui Serban Grigore si ai Mariei Ghika, primul, Ion Grigore Ghica, murind copil la 1919. Serban “Bani” Ghika este celebrul inginer, international de rugby, membru PNT(CD) si fost detinut politic, trudind impreuna cu Corneliu Coposu si Radu Campeanu la Capul Midia, cu Coposu impartind chiar si o celula de 60 pe 80 cm !!! din cauza ca erau agitatori, lansand printre detinuti zvonul eliberarii.

Ultima restaurare a avut loc intre 1996 si 1997, architect fiind Adina Dinescu (informatie de la Narcis Dorin Ion “In cautarea Micului Paris”), restaurare care a cuprins si casa din dreata, mult mai saraca in ornamente.

In perioada aceea am lucrat la Biblioteca Academiei Romane si am vazut o buna parte din lucrarile de restaurare. O vreme a functionat acolo Fundatia “Ion Ghika”, la un moment dat eu auzisem ca niste canadieni au cumparat casa, dupa care am vazut o placuta pe care nu mi-o pot explica – Centrul Cultural Romano-Chinez.

Cert este ca in anul 2000 casa a fost scoasa la vanzare prin intermediul AVAB (Agentia de Valorificare a Activelor Bancare) fiind in proprietatea World Trade Center Management Romania. Poate ca atunci au fost puse bazele acestei stranse prietenii cu poporul chinez. Chiar asa stranse relatii sa avem? Ideea este ca incercand sa fac poze din poarta catre interior a venit un … paznic, sau bagator de seama, care manca si semnite si scuipa pe jos si care m-a indemnat sa ma car de acolo. I-am spus ca sunt in strada si a zis ca nu ii convine lui sefu’. Sefu’ o fi roman sau chinez?

Cam asta este povestea mea despre Casa Gradisteanu, una dintre cele mai frumoase case din Bucuresti, bine pastrata dar putin promovata. Cum sunt putini cei care vorbesc chineza, sunt slabe sanse sa intri in casa fara sa il deranjezi pe sef.

Urmatorul nostru popas va fi alaturi de Casa Gradisteanu, cand vom vorbi despre Casa Lens-Vernescu, o alta bijuterie a Caii Victoriei.

Casa Rautoiu - arhitect Gregoire Marc (Strada Take Ionescu 29)

Prea multe nu stiu a spune despre casa asta pe care o puteti admira pe strada Take Ionescu la numarul 29, dupa casa care a apartinut fostului prim ministru (Take Ionescu) si dupa casa Constantin Xeni, care adaposteste astazi Automobil Club Roman, prima la numarul 25 iar a doua la 27. Radu a facut referire si a pus imagini interesante in articolul despre decoratiunile de sub stresini ale unor case bucurestene, iar Raiden - Rezistenta Urbana, a incadrat casa in categoria unor vile "cu statura si stil" Oricat am cautat nu am reusit sa aflu cine este acest doctor Rautoiu, cine a fost, mai exact, plus cateva detalii despre casa, mai mult decat spun eu aici. Daca nu am gasit despre acest misterios doctor, o sa ma intrebati de unde stiu ca a fost a lui. Informatia o da Narcis Dorin Ion in cartea sa BUCURESTI - IN CAUTAREA MICULUI PARIS cu trimitere la Lista Monumentelor Istorice din Romania, cea din 1992. Interesant este ca in lista din 2004, pe care am consultat-o, casa nu apare cum ca ar fi apatinut cuiva anume. Este trecuta simplu, ca multe altele, CASA. Pana acum ceva vreme inauntru era si o cofetarie, Casablanca. Erau prajituri bune si in timp ce mananci o prajitura si bei o cafea te poti uita pe pereti. Ai ce vedea. Eu aici am numai pereti exteriori. Priviti pozele si daca va plac puteti sa o vedeti pe viu in zona Piata Romana.