Paunul de la banca

Un detaliu al ornamentului de la usa bancii Chrissoveloni, intrarea de pe Strada Lipscani.

3 in 1

apropo de discutia despre ordinele doric, ionic si corintic, incepand eu sa fiu mai atent la detalii de arhitectura am remarcat o cladire (pe bd carol, colt cu str d gerota in care apar toate cele 3 ordine (cel putin in ce priveste capitelurile) doric, la parter ionic, la etajul 1 si corintic, la etajul 2 interesant ca la coloanele mai micutze ale geamurilor din mijloc se mentine ionicul si la etajul 2. o scapare? o renovare nefericita?

Casa Breslelor - Arhitect Luigi Lipizer

As vrea ca completez ce a inceput Radu cu Lipizer si sa incerc sa il asez pe architect si in timp si, cu putinele cunostinte, sa arat cate ceva despre stilul care l-a consacrat – neogoticul, stil ce deriva din gotic si care in Europa s-a manifestat la final de secol XVIII si inceput de secol XIX. O perioada de puternica dezvoltare a Bucurestiului este cea de dupa introducerea Regulamentului Organic (1831-1832). Kiseleff is aseaza aparatul administrativ in Bucuresti acordand o mare atentie dezvoltarii orasului. Este perioada in care Bucurestiul aproape isi dubleaza populatia, pana la unirea din 1859 – de la 70 000 la 1831 ajungand la 120 000 la 1859. Se ridica noi cladiri si astfel in Principate vin arhitecti din toata Europa - Michel Sanjouand, Balsano, Iacob Melik, Xavier Villacrosse, Anton Hefft, Karl Hartl, Heinrich Feiser dar si dalmatul Luigi Lipizer. Fiecare dintre acestia, si multi altii, punandu-si amprenta pe ceea ce a insemnat si inseamna Bucurestiul. Desi eu nu ii cunosc inca destinatia initala, poate o banuim cu totii, CASA BRESLELOR, aflata pe strada Stelea Spatarul, la numarul 10 arata la prima vedere exact ca o hala cu destinatie comerciala din Evul Mediu. Creeaza senzatia de ziduri puternice, acoperis crenelat, normal, creneluri decorative, o aluzie la independenta militara si un simbol al statutului social, ferestrele de la etaj cu traforuri multiple, tipic pentru fereastra gotica, fronton decorat, arcade frante si, cel mai sugestiv din punctual meu de vedere, nisele cu statui. De obicei nisele cu statui erau caracteristice stilului gotic religios. Aici probabil ca figurinele reprezinta diversi meseriasi. Coloanele dintre ferestre nu prea se incadreaza in stil, parand mai de graba sa apartina unui stil romanic, ceva mai ingaduitor cu coloanele, mai puternic ornamentate, in cazul de fata spiralate. Capitelurile nu fac parte nici ele din stilul neogotic. Sunt imitatii mai stilizate ale stilului Doric, cel cu frunze de acant. In schimb, pe colturile cladirii exista un alt element specific – coloanele detasate (capitelul insa se diferentiaza si de data asta). Coborand la primul nivel ferestrele aduc vag cu stilul neogotic, traforurile fiind acum mai mult ghicite, stilizate si colturoase. In rest sunt simple, apropiindu-se de stilul Queen Anne, cu ochiuri mici de geam. Un alt element caracteristic stilului este braul, si el crenelat, ce inconjoara pe cele doua fatade utile cladirea . Intrarea are o usa gotica tipica – forma de frunza, muluri multiple fasonate si fronton iesit in afara. Nu este decorata. Calcanul caldirii este gol, in vant, si judecand dupa ferestrele neotiganesti ce par taiate ulterior, la momentul constructiei era lipita de ceva. Am incercat sa ma apropii sa vad ce se intampla acolo, dar situatia era tensionata in curte, o dudie a iesit si a pus o hartie prin care atentiona ca nu mai doreste sa fie deranjata si nici sa inchida ea poarta dupa nepoftiti. Poftim de mai intreaba ceva…

Casa Liebrecht Filipescu- arhitect Luigi Lipizer.

Despre Luigi Lipizer am fost incapabil sa aflu prea multe informatii. Un arhitect dalmat care a proiectat cateva cladiri in Bucuresti prin anii 50-60 ai secolului 19. Dar uitandu-ma mai atent la aceste cladiri regret ca nu a fost mai prolific. Sunt construite in stil neogotic, ceea ce le face destul de speciale in contextul acestui oras. Cea mai cunoscuta este Casa Universitarilor, asa cum i s-a zis dupa nationalizare sau casa Liebrecht Filipescu. A fost construita pentru Cezar Liebrecht, seful Postei in epoca lui Cuza. Un individ care se pare ca stia prea bine ca atunci cand controlezi posta, controlezi informatiile, asa cum ne invata si Newman. La acea vreme si in aceste locuri era insa de neimaginat o afacere Watergate. Totusi, pozitia avuta e posibil sa nu ii fi folosit asa de mult, intrucat dupa abdicarea lui Cuza, Liebrecht a parasit si el tara. Urmatorul proprietar a fost maresalul Gheorghe Filipescu, pare-se un important mason, care a avut functii importante si in vremea lui Cuza, si dupa venirea lui Carol. Exista si o rozeta gotica, printre copaci, coloane rasucite, creneluri, ferestre in arc frant. Si aceasta cladire a devenit restaurant, ca tot se vorbea despre asta in postarea precedenta. Asta nu e rau, oamenii au ocazia sa vada si pe dinauntru casa. Eu unul n-am intrat acolo niciodata. O alta casa facuta dupa planurile lui Lipizer este casa Bosianu din parcul Carol. Sa precizam ca la vremea la care casa a fost construita parcul Carol nu exista, meteahna de a distruge spatiile verzi prin PUZuri bine mestesugite a aparut mai tarziu. Constantin Bosianu, proprietarul original al casei a fost prin ministru pentru cateva luni in 1865, a fost si primul decan al Facultatii de Drept. Casa, dotata cu un turnulet este in prezent in proprietatea Observatorului Astronomic. Inconjurata de o adevarata padurice, aflata dincolo de un gard, mi-a fost imposibil sa o fotografiez. Am doar o poza ceva mai veche, din care mare lucru nu se intelege, dar adaug o fotografie gasita in prezentarea arhitectului Octav Dimitriu, care s-a ocupat de restaurare, plus o imagine din cartea lui Narcis Dorin Ion, Bucuresti: in cautarea micului Paris. edit: O poza foarte frumoasa a postat binic in panoramio

Casa Stefan Luchian

Se zice ca omul sfinteste locul. O casa pe Mendeleev, nici frumoasa, nici urata, nici prea veche, nici prea noua, dar fara termopane albe, poarta pe perete o placuta comemorativa – In aceasta casa a trait a lucrat a suferit si a murit neinteles pictorul Stefan Luchian 1868 – 1916. Mai mult ce as putea sa spun? Ca a intrat in folclorul urban drept casa Luchian sau ca nevasta lui Cristi Puiu, regizoru’, gospodareste bucate la celebrul restaurant? Acum nu spun ca se putea face restaurant mai la stanga sau mai la dreapta si ca statul putea sa sa dea un iz plin de farmec cladirii si nu sa capete unul de ficatei cu piure, daca or fi si ei in menu, dar ceva mai multa atentie pentru ce reprezinta Stefan Luchian s-ar fi putut. Probabil placa a fost pusa cu efortul noilor proprietari si costul unei consumatii. Reclama este sufletul comertului asa ca fantezia putea sa se desire putin iar pe placa sa scrie asa: In aceasta casa a trait a lucrat a suferit si a murit neinteles pictorul Stefan Luchian 1868 – 1916, dar restaurantul nu se deschisese pe vremea aia. Sa fie asta un motiv? Asadar, Casa Stefan Luchian pe Mendeleev No 29 PS Nu am mancat aici, asa ca da, sunt invidios.

Muza de pe palat

Probabil Calliope avand in vedere ca are lira intr-o mana iar in cealalta pare sa fi avut ceva de scris. O lira are in mana si Erato, muza poeziei erotice. Desi nu cred ca asta ar fi putut fi considerata o virtute. Sau ... cine stie, poate prevestea intrarea in proprietatea Marucai Cantacuzino - Enescu, o muza a erotismului.

Stema Bucurestiului

Stema Bucurestiului reprezentandu-l pe Sf Dumitru, ambele fiind realizate (probabil)in secolul 19, prima jumatate si inceputul celei de-a doua jumatati. Am spus probabil deoarece cu toate ca sunt prezente pe cladiri din perioadele amintite este posibil sa fie adaugate anterior. Cel din metal, negru, este de la un felinar de la Hanul cu Tei iar cel de piatra este in stanga (dreapta, depinde) balconului celebru de la Universitate. Hanul cu Tei este din deceniul 3 al secolului 19 iar Universitatea din deceniul 6 al aceluiasi secol. Decoratiunile Universitatii Bucuresti apartin sculptorului Karl Storck (planurile cladirii - opera arhitectului Alexandru Orescu). Eu nu stiu povestea acestui ornament dar ce mi se pare interesant este costumul. Spre deosebire de imaginea descoperita de Raiden la Mitropolie, unde este imbracat cat se poate de occidental, costum de secol 16 - 17, parca asemeni garzilor elvetiene de la Vatican, pe acestea doua apare in tinuta mai apropiata de portul boieresc romanesc. Poate ne da Radu Oltean mai multe detalii.

Palatul Bragadiru- arhitect Anton Schuckerl

Mergand pe Calea Rahovei de la Chirigiu in jos peisajul devine din ce in ce mai arid. Trecem de Bursa de marfuri, de intersectia cu Sabinelor, prin spatele fabricii de bere rece, apoi ne rasare in fata o cladire ceausista abandonata, dupa care, pe stanga drumului, o prezenta cat se poate de surprinzatoare in acel loc- Palatul Bragadiru. Locul pe care este construit palatul a fost cumparat la finalul secolului 19 de catre Dumitru Marinescu Bragadiru (1842-1915) cu scopul sordid de a produce mai multa bere pentru populatia orasului. De altfel, negustorul isi facuse mare parte din avere in comertul cu alcool (pentru uz recreational si sanitar- furnizor de spirt pe front, in Razboiul de Independenta). Sa notam ca a fost si un generos filantrop. Alaturi de fabrica de bere se construieste atunci (cca 1895) si Palatul Bragadiru, gandit ca loc unde sa poata gusta si muncitorii din produsul finit. Arhitectul a fost Anton Schucker (Schuckerl?). Cladirea e bogat ornamentata, poate ca pe ici pe colo se apropie de kitsch. Stilul predominant cred ca este cel neoclasic. 2 turnulete rotunde la capete, ferestre inalte la etaj, frontoane clasice, balcoane, coloane, firide etc. De-a lungul vremii camerele palatului au functionat ca birouri, magazine, sali pentru conferinte, pentru dans, cinematograf, banca, casa de inkultura (i-au zis 'Lenin'), casa de casatorii, iar in prezent loc de organizare pentru diverse mondenitati (nu stiu cat de popular, locurile par destul de neumblate). Interiorul, pe care nu am avut ocazia sa-l vad cu ochii mei este inca si mai spectaculos, asa cum se poate vedea si pe blogul lui Alex Galmeanu, pe metropotam sau chiar pe situl web al cladirii, de unde am gasit datele prezentate aici. Nu este nici de aceasta data locul ideal pentru fotografie, vizavi de palat, peste o Cale a Rahovei foarte ingusta este constructia ceausista de care spuneam (trebuia sa fie Academia?), inconjurata de un gard si de caini extraordinar de periculosi. In plus cladirea se intinde pe o lungime de cca 125 m (masurat pe Ggl earth). Ce am putut face vedeti mai jos (poza a treia e mai veche).

Ornament

Casa Bratianu - Arhitect Petre Antonescu

Inceputul de secol XX aduce cu sine o mare schimbare in preferintele publicului in ceea ce priveste gustul pentru arhitectura. In 1906 se sarbatoreau 40 de ani de domnie a lui Carol I ocazie cu care a fost inaugurata o Expozitie. De aici incepe se impuna stilul neo-romanesc, imprimat mai ales cladirilor administrative – primarii, vami, administratii financiare dar si cladirilor de locuinte ieftine, scolilor, biserici sau muzee, cu sustinere financiara de la stat. Treptat va inlocui stilul ecletic abordat de cladirile tip resedinta fiind adoptat si la cladiri luxoase. Principala sursa de inspiratie a fost stilul brancovenesc. Curentul a fost favorizat si de contextul politic al vremii – nationalismul. Ba mai mult, apar regulamente care impun acest stil arhitectonic ca fiind obligatoriu de utilizat in anumite zone ale Bucurestiului. Dupa primul razboi mondial curentul a inceput sa piarda teren, devenind un stil considerat steril. Petre Antonescu a fost si el reprezentant al acestui stil, ba chiar unul dintre cei mai apreciati. In 27 decembrie 1908, pe stil vechi, I I C Bratianu este ales Presedinte al Consiliului de Ministri si, automat, presedinte al Partidului National Liberal. Cariera sa politica a fost rapida, devenind membru al PNL in 1895 cand este ales deputal de Gorj in colegiul I. La 33 de ani, in 1897 este ales ministru al lucrarilor publice, la 38 de ani ministru de externe functia suprema in guvern (si in partid) castigand-o la 45. Pregatirea pe care a avut-o, a studiat la Paris la Scoala Politehnica si Scoala de Poduri si Sosele, devenind inginer in subordinea lui Anghel Saligny, dar si functia de ministru al lucrarilor publice, il apropie de aceasta lume in care Petre Antonescu este deja un nume. Ca dovada a aprecierii pe care i-o arata pe langa Ministerul Lucrarilor Publice (azi Primaria Capitalei), al carui ministru a fost odata Bratianu, plus multe alte sedii de institutii, Antonescu intocmeste si doua proiecte private – conacul din Arges al Bratienilor, de la Florica, precum si, imediat dupa ce l-a terminta pe acesta, casa din strada Lascar Catargiu No 5 (astazi strada Piata Amzei No 5-7). Lucrarile incep in 1908, dupa indicatiile lui Ionel Bratianu. Inginerul constructor a fost Hugo Schmiedigen. S-a vrut initial a fi un imobil de raport dar ulterior a fost reamenajat ca locuinta extinsa. Proiectul sufera astfel ceva modificari optand in final pentru o compoziţie si¬me¬trică ce anturează în jurul unei curţi cele trei corpuri (al treilea va fi adaugat ulterior – 1930). Elementul arhitectural cel mai impunător şi caracteristic stilului este faţada posterioară a corpului central pe care se deschide loggia şi scara ce altădată cobora spre grădină, remarcabil datorita coloanelor si balustradelor sculptate in piatra. Impunatoarea gradina a resedintei, opera a sotiei sale, Elisa Bratianu (pe numele de fata Stirbei, casatorita anterior cu Alexandru Marghiloman, nimeni altul decat liderul Partidului Conservator – imaginati-va ce lovitura in lumea mondena bucuresteana a vremii, cu atat mai mult cu cat doua partide dominau politica romaneasca la acea vreme - Partidul Conservator si cel Liberal), a fost deschisa publicului la 24 noiembrie 1937. In acelasi an este inaugurata si stauia ce il reprezinta pe Ionel IC Bratianu care a fost executata de sculptorul Ivan Mestrovic dintr-un monolit de granit de Jablanita, masiv in Hertegovina. Dupa moartea lui I I C Bratianu la 24 noiembrie 1927 in urma unei laringite infectioase, sotia sa va pune bazele Asezamantului Cultural Bratianu la 1928. Noua aripa despre care pomeneam este amenajata pentru a adaposti peste 30 000 volume. Dupa nationalizare casa ajunge in proprietatea Academiei Romane iar statuia ajunge pe undeva pe la Mogosoaia, prada vandalilor si prostilor, avand o soarta trista – urme de lovituri care se vad si azi, cateva degetede la mana stanga si reverul hainei fiind sparte. In 1947 statuia este demontata pe bucati si dusa la Mogosoaia unde a stat in spatele bucatariei de vara. Ulterior a fost dusa in Arges, la conacul Golestilor, pentru ca in 1991 sa revina pe locul initial gratie eforturilor depuse de Ioana Bratianu. Astazi casa adaposteste colectiile speciale ale Bibliotecii Nationale a Romaniei. In paranteza fiind spus se pare ca spatiul nu este suficient pentru volumul de carte rara pe care il detine Biblioteca. In studentie am facut practica de vara dupa anul I la ei si dupa cateva zile de Amzei, ne-am dus in beciurile Casei Poporului, care sunt pe nu stiu cate niveluri. In plina vara trebuia sa venim cu hainele de iarna la noi. Acolo, la zeci de metri sub pamant, ferite de lumina soarelui dar nu si de umezeala, sobolani si alte ciuperci, zac mii si mii de carti de o mare valoare. Multe incunabule sau carti legate in piele si cu incuietori de fier. Ca sa numai zic ca puteai sa te duci sa umbli in ele ca in pachetele de maculatura. In Amzei se pot gasi, pentru interesati, caiete cu insemnari ale lui Eminescu, inclusive din perioada tulbure, in care se credea pe rand o serie de voievozi sau mai stiu eu ce personaje istorice. Este un caz fericit pana la urma pentru ca nu face parte din catregoria celor care se sting pe zi ce trece. POZELE CU FATADA DINSPRE BISERICA AMZEI SUNT FACUTE DE RADU. MULTUMESC SI SCUZE CA AM ADAUGAT MAI TARZIU ACEASTA MENTIUNE.