Singura casă cu care am fotografii este cea de pe Logofăt Luca Stroici, fostă Robert de Flers. Este casa care a aparţinut Maricăi Sion, cu care Mateiu Caragiale s-a căsătorit în 1923 şi unde a locuit până în 1936, când a murit.
De fapt, postarea asta a fost un pretext pentru a reproduce, din acelaşi volum, câteva rânduri despre Bucureşti ale lui Mateiu Caragiale. Între timp am constatat că aceste text există deja pe net, via Andrei Pippidi (dar numai o parte):...pretutindeni, adie cu vântul, se aşterne cu ploaia, unduie în razele de soare şi de lună, se oglindă în privirile sastisite ale locuitorilor nepăsători, lipsiţi de avânt şi de pornire, se trădează în mişcări, în vorbă, se leagănă în tărăgănarea vechilor cântece de mahala, în ameţeala dulceagă şi resemnată a valsurilor lui Ioanovici. Cine nu i-a prins deosebitul farmec nu a înţeles Bucureştii. Ei (acestei tristeţi) îi sunt închinate aceste rânduri...
Căci dacă după treizeci de ani (ou plus) de hălăduire în Bucureşti uneori mi se întâmplă încă să mă rătăcesc prin uliţi sau chiar mahalale întregi necunoscute, sunt şi altele unde ştiu şi pietrele caldarâmului şi crăcile copacilor şi scândurile ulucilor, unde cunosc casă cu casă, le ştiu toată cronica acelor ce i-au sălăşluit timp de o jumătate de veac. Le-am văzut luminate de sărbătoare, precum am văzut fâlfâindu-le la porţi steaguri albe sau negre: copii crescuţi sub ochii mei şi pieriţi înainte de vreme, bătrâni uitaţi de vreme sub ochii cărora m-am înălţat eu- beteală, flori, zâmbete, lacrimi- un vălmăşag nebun de iubiri, de uri, de uitări, de înşelăciuni, de amăgiri- una peste alta, totdeauna mai multă jale decât bucurie şi peste tot atâta minciună, zadarnică şi deşartă ticăloşie omenească, că uneori câte un nimic aducându-mi aminte de unele, scap din vedere că ale lumii sunt toate, îmi uit de ale mele, şi cad pe gânduri şi-mi vine sa zic cu cântecul: ''arză-l focul Bucureşti''