Casa Ion Mincu - Arhitect Antonio Gaetano Burelli (Ordinul Arhitectilor din Romania)

La foarte mică distanţă de una dintre cele mai celebre clădiri ale lui Mincu, Şcoala Centrală (de Fete), unde am învăţat şi eu, se găseşte Casa Ion Mincu. Deşi membru fondator al Societăţii Arhitecţilor Români, creator al stilului naţional românesc şi un prolific architect (Casa Nicolae Petraşcu,Casa Monteoru, Casa Vernescu, Casa Lahovary, Bufetul de la Şosea, Scoala Centrala de Fete, etc ), Ion Mincu a ales drept locuinţă o casa ridicată de un alt architect, Antonio Gaetano Burelli, întâlnit si româneşte – Găetan (sau Găitan) dar si englezeşte – Burelly. Acest fapt - casa de la un alt arhitect, cred eu, confera o urma de ironie, mai ales prin prisma a ceea ce traim astazi, intregii poveşti. Casa este un model tipic pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu parter ridicat, ferestre ce dau la stradă, cu o curte interioară mică. 

Nu atât aspectul său architectural cât cei care vor ocupa locuinţa de-a lungul vremii vor face din această construcţie o casă celebră. După Gaetano Burelli, casa va fi ocupată de Ion Luca Caragiale si apoi de Ion Mincu. Voi reveni asupra acetui aspect privindu-i pe locatari. 

Deşi încă păstrează aspecte ale stilului Art Nouveau,  amprenta lui Mincu este vizibilă atât la exterior – ferestre înalte si inguste (cu monograma arhitectului: Ion E? Mincu), 

ornamente (butoni) smălţuite sau elementele din lemn frumos decorate, 

cât şi la interior, atât cât am putut să vad şi să citesc pe site-ul OAR (de exemplu balustradele masive din lemn) instituţie ce îşi are sediul în această casă pe care a achiziţionat-o în 2003 sau 2005 chiar de la urmaşii arhitectului. 

Imagini provenite de pe site-ul Ordinului Arhitecţilor din România  (cu mulţumiri)

Amprenta lui Mincu o găsim şi aici ca şi la alte lucrări ale sale – Casa Iacob Lahovary (Spitalul Cantacuzino, azi) casa pe care o transformă la comanda membrului Partidului Conservator, Şcoala Centrală de Fete, sau pavilionul românesc de la Paris, din 1889 – Expozitia Universală, devenit apoi, 3 ani mai târziu, Bufetul de la Şosea. Toate conţin elemente de arhitectura vernaculară dar si elemente de policromie, influenţă a arhitecturii franceze (Mincu studiase arhitectura la Ecole de Beaux-Arts din Paris). Tot la interior se găsesc şi picturile decorative realizate de către G. Demetrescu Mirea, pictorul cu care Mincu mai lucrase la casele Vernescu sau Nicolae Petraşcu. 

Imagini provenite de pe site-ul Ordinului Arhitecţilor din România  (cu mulţumiri)

Foarte multe se pot spune despre Ion Mincu. Să încerc şi câteva cuvinte despre Antonio Gaetano Burelli. Face parte din contingentul de „venetici” care a venit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea mai ales dupa instaurarea lui Carol I. A deţinut calitatea de arhitect şi inginer al oraşului Bucureşti (anii 1853, 1856 şi 1858) perioadă în care „indică reparaţiile de trebuie făcute la clădirea gimnaziului Sf. Sava.” (Cezara Mucenic – Bucureşti, un veac de arhitectură civilă.  Secolul XIX). In mai 1876 este pomenit, de data asta Burelly, in catastifele cu membri ai Socieatăţii de Arhitecţi şi Ingineri.

La 5 octombrie 1864, Alexandru Ioan Cuza semnează decretul de înfiinţare a Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti, al cărei prim director a fost Theodor Aman. Cursurile vor incepe abia in decembrie 1865. Profesori de pictură erau Th. Aman si Gh. Tăttărăscu, profesor de sculptură era Karl Stork iar la arhitectură, aţi ghicit, Gaetano Burelli. Tot cu Storck va colabora pentru expoziţia universală de la Paris, 1867, când unul dintre exponate a fost o machetă din lemn al bisericii Mănastirea Curtea de Argeş, sculptură realizată de Karl Storck după schiţele lui Burelli, care a avut şi „un proiect de restaurare a mănăstirii Curtea de Argeş” (Adrian-Silvan Ionescu – Mişcarea artistică oficială în România secolului al XIX-lea).

Burelli vine in ţară cu mai multe neamuri ale sale – in 1858, in catastiful mănăstirii Mărgineni apare semnatua lui Petre (Pietro?) Burelli, inginer hotarnic, mănăstire unde secretar este Luca Caragiale, tatăl viitorului dramaturg. Legăturile celor doua familii nu se opresc aici. Gaetano Burelli avea si 3 fiice, Alexandra, Eugenia şi Ecaterina Burelli, mari amatoare de viaţă mondenă, mai ales prima, remarcată de către lumea bună la balurile date de Theodor Aman. 

Imagine luată de pe site-ul http://commons.wikimedia.org (tot cu mulţumiri)

Caragiale se despărţise de Maria Constantinescu, cu care lucrase la Regia Monopolurilor de Stat, şi cu care avea un fiu pe care îl recunoscuse ca fiind „fiu natural”, nimeni altul decât Mateiu Caragiale. Se pare ca întâlnirea celor doi s-a produs la un spectacol al Teatrului Naţional. Restul este legenda, e plin internetul de relatia lui Ion Luca cu fiica celebrului (!) arhitect sau artist (din artist a devenit si actor – probabil pe considerentul ca un arhitect este un artist, la fel si un actor; de ce sa scrii arhitect când poti să scrii artist şi de ce să scrii artist când poţi să scrii actor. Iata cum a devenit Burelli actor pe internet). De asemenea aflam că au avut şi două fete, moarte prematur, sau tinere, un băiat pe care îl chema ca pe tatăl său. Ei bine, se pare că şi ei au stat in această casă, care pe la 1890 intră în posesia lui Ion Mincu. Casa de la intersecţia Mercur (azi Pictor Artur Verona) 19 si Pitar Moş va fi in două rânduri renovată si reparată, la achiziţionare iar apoi la 1900. Aici a şi murit artistul (actorul?) Ion Mincu. 

Închei cu 3 imagini cu un locatar care nu ştiu daca a cunoscut pe Caragiale sau pe Mincu, dar sunt convins că ar fi vrut să o facă dacă ar fi avut ocazia, atât de curios pare. Pozele cu el au cam 2 ani jumate. Sper că e bine şi azi. 

 Iată cum m-am grăbit eu să închei când încă nu era cazul. Aflat în vizită la Cărtureşti am mai tras o fugă şi la casa cu pricina. Mereu e loc de ceva nou. Am cateva imagini cu interiorul curţii, ceva uşi originale, ceva ferestre*. Poate o să vină si rândul lor la publicat. Am plecat,  am (re)venit după care mă pregăteam să retrag definitiv pe ziua de azi. Când, ce să vezi? Închiei şi eu în stil de show rock:

Ladies and gentlemen, Ion has left the building. Na, ce să mai zici?

* mulţumiri celor care erau in cladire, în special domnului Iulian, nu ştiu numele de familie

Calea Victoriei- partea a 14-a: Casa Monteoru

Sau: Casa Monteoru, arhitect Ion Mincu(??), refacută de Nicolae Cuţarida. Implicarea lui Ion Mincu e dubitabilă din câte am citit, deşi pe uşă apar iniţialele I.M. Nu mă întind prea mult cu informaţii incerte, oricum Nicolae Manolescu spunea acum vreo 2 săptămâni:

Circulă de la o vreme în presă, pe bloguri, pe net, tot felul de informaţii false cu privire la situaţia Casei Monteoru din Bucureşti [...] unele de-a dreptul tendenţioase.

Chiar tendenţios nu cred ca sunt dacă afirm că în 1873 casa a fost construită (de către un arhitect necunoscut) pentru proprietarul Alecu Niculescu. După zece ani Grigore Monteoru, latifundiar, fondatorul staţiunii Sărata Monteoru a cumparat casa şi la scurtă vreme a restaurat-o, aici intervenind Nicolae Cuţarida, poate şi Ion Mincu. Restaurarea a avut în vedere (şi) interioarele, amenajate în stil eclectic francez. Câteva imagini foarte spectaculoase găsite pe metropotam (autor Gruia) şi pe http://www4.pmb.ro/wwwt/wwwcs/expozitie/institutulfrancez.htm (foto Bogdan Bordeianu si Imago Mundi Serv SRL): Din cele trei statui aduse de Monteoru din Grecia nu am găsit decât una. Cât priveşte celelalte două statui care au mai existat acolo, reprezentând Agricultura şi Industria (autori Ion Georgescu şi Ştefan Ionescu Valbudea), dispariţia acestora e consemnată de aproape 100 de ani. În perioada interbelică aici a fost sediul Legaţiei Poloniei, ulterior a rămas în administrarea urmaşilor lui Monteoru. Până la naţionalizare, foarte probabil mascată într-o donaţie a Elenei Monteoru către ARLUS. După destalinizare casa a fost sediul Uniunii Scriitorilor din România, în prezent situaţia ei fiind incertă, revendicată de urmaşii foştilor proprietari. Până la soluţionarea problemei clădirea nu pare prea îngrijită, atât cât am putut vedea din stradă. (Pozele făcute în curte sunt copyright Ştefan). Adaug şi o imagine preluata din Fr Dame, ajunsă la noi prin bunăvoinţa lui armyuser Ce am apreciat cel mai mult cu ochiul meu de amator: balconul, uşa de la intrare şi cupola. Greu de văzut din stradă dacă nu e iarnă. P.S. http://www.observatorcultural.ro/O-casa-pentru-istorie*articleID_23668-articles_details.html

inca un p.s.: am primit de la armyuser imaginea despre care pomenea in comentarii, din catalogul expozitiei 'Ion Mincu- desene si proiecte de arhitectura'. Plansa alaturata reprezinta decoratia plafonului bibliotecii din Casa Monteoru.

Calea Victoriei: capitolul 9. Casa Lenş-Vernescu - Arhitect Ion Mincu

La jumatatea  secolului al XVIII-lea, in Tara Romaneasca vine un nobil francez din Marsilia, Jean-Baptiste Linchon, ca secretar particular si preceptor al copiilor domnitorului Alexandru Ipsilanti. Se stabileste in Bucuresti si se casatoreste cu o romanca, avand un fiu, pe Filip, devenit Lenş pentru localnici (1789 – 1853). In 1821 el va construi casa de pe Podul Mogosoaiei, casa ce va fi darul sau de nunta pentru Elisabeta Balotescu-Carpinisanu. Era una dintre cele mai frumoase case la ora aceea in Bucuresti, casa ce purta amprenta arhitectilor ce incepusera sa vina din Occident. La 1822 casa va fi cuprinsa de un incendiu, astfel ca va fi nevoit sa o refaca.

Ca si tatal sau va ocupa o inalta functie pe langa domn. Va sta mult in anturajul lui Grigore VI Ghika, iar cand acesta va fi venit pe furis de la Constantinopol, Filip Lenş, isi va aduce si el calabalacul in Bucuresti, iar la 12 iulie (sau 6 noiembrie dupa alte surse, Gh. Crutzescu) 1822 va asista la inscaunarea lui Voda. Filipache Lenş ocupa functia de mare camaras al domnitorului (sau mare vistiernic), dupa ce numele sau fusese inclus pe o lista trimisa sultanului din care urma sa se aleaga primul domn pamantean, dupa 1821, cel ales fiind cel pe care l-a slujit. Filip Lens va muri in 1853 moment in care declinul cladirii incepe sa se produca. Unele surse spun ca in casa au continuat sa locuiasca urmasii sai – Alexandru, Constantin si Ioan. Alte informatii dau casa ca fiind ocupata de trupe rusesti, garnizoana deci,  dupa care aici s-ar fi instalat Ministerul de Razboi. Probabil ca in urma folosirii ei de catre trupele rusesti in timpul Razboiului Crimeei casa nu a mai prezentat interes deosebit pentru urmasii lui Filip Lens si, proprietari fiind, au incheiat intelegere pentru gazduirea ministerului. 

 

 

 

 

 In 1882 un nou incendiu devasteaza casa fapt ce va face ca la 1886 mostenitorii familiei Lens sa o vanda unui om politic important, Gheorghe „Guţă”  DimitrieVernescu (1829 – 1900) jurist, doctor in drept, cu studii facute la Bucuresti si Paris. Este unul dintre cei care la 24 mai 1875 alaturi de Ion. C. Bratianu, Mihail Kogalniceanu, A. Golescu, Alexandru Candiano-Popescu, Anastase Stolojan si altii, isi pune semnatura pe programul care reprezinta actul de nastere al Partidului National Liberal. Programul va fi publicat la 4 iunie 1875 in ALEGATORUL LIBER.

La un an dupa ce achizitioneaza casa Guta Vernescu va lua legatura cu arhitectul lon Mincu pentru reconstructia casei, iar pentru picturile interioare va apela la un alt artist renumit – pictorul George Demetrescu Mirea, cel care va face adevarate alegorii pe tavanul cladirii. In urma lucrarilor, intre 1886 – 1889, casa va fi mult timp cea mai frumoasa de pe Calea Victoriei, un nou punct de atractie pentru lumea buna a Bucurestiului. Vernescu nu a precupetit nici un efort in a face din aceasta casa o adevarata bijuterie, iar spre deosebire de zilele noastre, cei bogati erau si mari consumatori si cunoascatori de arta de bun gust. Ca decoratiuni apar din loc in loc aproape de tavan nume ale unor scriitori celebri, clasici ai vremurilor lor – Seneca, Pascal, Shakespeare, Byron, etc. 

 

 

 

Ajuns la fundul sacului si aproape de capatul zilelor, Guta Vernescu va vinde casa statului roman, iar pana aproape de sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial aici isi vor avea sediul o multime de ministere, ba chiar si Guvernul Romaniei. In 1944 casa este ocupata iar de trupele rusesti, Armata Rosie de data aceasta. Avand in vedere rafinamentul cladirii, aceasta nu va beneficia de un tratament aparte, ci va fi exact cel intrat in tipic – cladirea va fi batjocorita iar picturile murale vor fi in cea mai mare proportie distruse. Si asta doar din amuzament. Din acest moment a parte din aerul aristocratic al casei se va pierde pentru totdeauna. Dupa razboi casa este preluata de guvernul Groza, si iar o multime de ministere si–au avut locul in  cladire. O vreme a fost chiar casa de protocol, adica pentru a cata oara au vazut peretii aceea personaje grobiene, band si mancand porceste? Aceeasi soarta a avut-o pentru o perioada, chiar pana in 1989, Palatul Speyer – casa de protocol a PCR, unde veneau „oamenii muncii” ai partidului si isi luau ceea ce numai lor li se cuvine. In 1990, in urma unei Hotarari de Guvern a guvernului Petre Roman, casa Vernescu devine sediul Uniunii Scriitorilor din Romania.

De aici incepe alt circ. La 10 ani de la acest act se da o alta Hotarare de Guvern, No 740/2000,  prin care cladirea este considerata iar proprietate publica aflata in administrarea Ministerului Culturii, iar USR primeste drept de folosinta pe 49 de ani pentru cladire si pentru 4700 mp (urias!!! Pentru aceasta zona). Apropo, niciodata nu am inteles concesionarile astea pe 49, 39, 99, 29 ani. Zici ca sunt preturi d’alea cu 99 la coada, ca sa creeze false impresii. Avand in vedere ca la mijloc sunt banii de la firma care a inchiriat cladirea si reprezinta Casinoul Casa Vernescu, suma vehiculata la 40 000 euro pe luna, e clar ca nicio parte nu e multumita sa nu ii aiba, si nici sa ii imparta. Instanta a dat castig de cauza in prima faza Ministerului iar la a doua instanta castig a avut Uniunea.

In timp ce cele doua institutii se bat prin tribunale se pare ca a aparut o a treia parte, un pretins mostenitor, care a si gasit sa o vanda contra sumei de 22 000 000 euro. Nu este exclus ca persoana mostenitoare sa fie inventata de firma care administreaza casinoul, Queen Investment INC SRL, firma despre care presa a scris ca a fost implicat si in alte afaceri cu cantec.  Nu despre asta vorbim aici.

Cert este ca in 1993, ne intoarcem in timp, casa a fost supusa unui amplu proces de renovare si restaure, destul de costisitor. Personal nu sunt multumit de aspectul cladirii, exterior, caci in interior nu am avut onoarea, dar va invit si pe voi sa vedeti pozele luate de pe site-ul Casei Vernescu si pentru care le transmit multumiri (sunt cele fara watermark, sunt din interior si mult mai bine facute). Spre deosebire de alte restaurante, care au potenta financiara, s-au ocupat sa promoveze istoricul acestei cladiri, iar site-ul este destul de ingrijit. Pacat cu toate banner – ele alea care ascund o parte din fatada sau sunt atarnate pe gardul proprietatii, el insusi o piesa frumos lucrata si interesanta.

 

 

 

 

 Inchei prin dezvalui un fapt inedit, paranormal, mai ceva ca flacara violeta – cautand informatii despre Guta Vernescu nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca a fost client al celebrei Mame Omida, desi el a murit la 1900 iar Mama Omida (Mother Caterpilar – in engleza) a vazut lumina zilei la 1940.

 

Revin cu o mica, dar importanta precizare, la sugestia indreptatita a Alinei Constantinescu, reprezentant marketing al Casei Vernescu, si anume ca pozele sunt facute de catre Cosmin Hodis (Creative Director & owner Pixelloid). Ma mult, sunt invitat sa pipai cu ochii interioarele frumoasei cladiri. In masura in care timpul imi va permite voi incerca sa raspund pozitiv acestei invitatii pentru care MULTUMESC MULT ALINEI CONSTANTINESCU SI CELOR DE LA CASINO PALACE - CASA VERNESCU.