Calea Victoriei - partea 17: Palatul Ştirbey- arhitect Michel Sanjouand

Suntem într-o teribilă pană de idei, asta dacă cineva a considerat că am avut vreodată una. Totodată suntem şi într-o zonă în care din cauza intereselor comerciale dezbaterile in spatiul virtual sau real au fost mai aprige şi mai în detaliu - terenuri aflate în litigiu, idei şi ele discutabile, afectarea patrimoniului cultural şi arhitectural al Căii Victoriei şi nu numai, sau îmbogăţirea lui (şi aşa destul de eterogen – spun unii că e un beneficiu şi ceva destul de rar). Am încetat, sperăm, să mai avem păreri cu privire la ce e bun şi ce e rău în arhitectură, dar acum încercăm o parere personala – având în vedere că tot ce se întreprinde a se face nu are nimic în comun, sau foarte puţin, cu patrimoniul cultural ci mai degrabă cu interese mercantile. Îndrăznim să dezaprobăm în plan de idei unele proiecte. Şi aici fac referire la proiectul celor de la Westfourth Arch., legat de Palatul Ştirbey – apariţia acestei controversate Ştirbey Plaza.

Dacă şi proiectul final va arăta ca pozele de pe site-ul lor... un amestec de birjari eleganţi fără să aibe limbaj ... birjăresc, piţipoance, studenţi, dame elegante, maşini parcate ilegal, Prada, proiecte de vis (fie el şi urât), clădiri futuriste, nou şi vechi. Se induce ideea că dacă ai treabă la mol (sau mall) e musai să dai o fugă şi în palatul Ştirbey pe care o să îl facă muzeu, sau ceva de genul ăsta. De altfel aici au mai fost muzee – între 1954 şi 1977 a fost Muzeul de Artă Populară iar apoi 1981 – 1994 Muzeul Ceramicii şi Sticlei. Proiectul acesta este cu atât mai controversat cu cât se pare că nu există avize pentru demolările care s-au făcut – cele din spatele palatului, între Calea Victoriei şi Strada General Budişteanu. O lucrare foarte bine documentată am gasit pe net, pe scribd.com, mai exact, un articol al arhitectului Adrian Bălteanu. Găsim acolo cu lux de amănunte ce s-a demolat, pentru ce nu exista aviz deşi se spune că „e pe aici pe undeva”, tot tot ce vă poate lamuri mult mai bine decât am îndrazni să o facem aici.

Pentru cei care ar considera suficient cât au aflat de la noi, pun un mic fragment din articolul domnului Adrian Bălteanu, ca să ne facem o idee despre cum se rezolvă treburile în stil românesc - şi nu mă refer la stil arhitectural. Atenţie, pot urma descriei şocante:

Reacţiile instituţiilor competente/ ale reprezentanţilor acestora

Directorul DCCPCN-MB, Ştefan Damian, făcea, potrivit ziarului Adevărul şi a postului Realitatea TV următoarele afirmaţii “beneficiarul a venit cu studii istorice, prin care a demonstrat că imobilele nu sunt valoroase” şi construcţiile demolate erau „ nişte betoane turnate otova”. A se compara aceste afirmaţii cu următoarele: nişte studiile istorice complete ar fi trebuit să observe faptul că imobilul din Str. Budişteanu 17 este un monument istoric; doar dintr-o schiţă de studiu ca cea de mai sus se observă faptul că reţeaua subterană a Palatului Ştirbey nu era lipsită de valoare; clădirea grajdurilor era considerată de specialişti a fi unicat în Bucureşti; clădirea de pe parcela Budişteanu 17 şi era trecută în Lista Monumentelor Istorice ca fiind de sfîrşit de secol al XIX-lea. Fostul Ministru al Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu afirma într-un articol din Adevărul: „anexele erau în ultimul hal, iar acum depinde de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice dacă va da avizul construirii, deşi acolo zona este protejată.” „Anexele erau în ultimul hal”, afirmaţie irelevantă. Există la nivel internaţional o mulţime de monumente istorice din care au mai rămas doar cîteva pietre şi pe care nimeni nu se gîndeşte să le declaseze sau demoleze din această cauză.

Despre acelaşi subiect găsim şi un articol pe blogul lui Radu Oltean, de asemenea cu multe trimiteri la lucrarea lui Adrian Bălteanu. Şi pe site-ul celor de la Pro Do Mo putem să citim lucruri interesante despre acest subiect. Pentru o mică sursă de informaţii, care se vrea blogul nostru, ar mai fi de spus că arhitectul acestui palat trecut în catastife pe Calea Victoriei 107, este Michel Sanjouand – clădirea iniţiala din 1835, ridicată la cererea prinţului Barbu Ştirbey (acelaşi care, în calitate de domn al Ţării Româneşti – prima domnie, va finanţa puternic lucrările de finalizare ale Teatrului Naţional, la 31 decembrie 1852 având loc şi inaugurarea acestei instituţii). În timpul celor 2 domnii ale sale, resedinţa domnească va fi la Palatul Ştirbey. În acelaşi an în care era inaugurat Teatrul Naţional, când vodă Stirbey, un om cumpatat cu cheltuielile, dădea bani pentru orice lucrare solicitată de către arhitectul şef Anton Heft, au loc şi modificări la construcţia iniţială a palatului. Aşa cum găsim la doamna Cezara Mucenic (Bucureşti - Un veac de arhitectura civilă. Secolul XIX) modificarile au fost făcute de către arhitecţii Moritz van Ott si Xavier Villacrosse. Abia în 1882 fiul lui Barbu Ştirbey, Alexandru Ştirbey, va cere arhitectului Friederich Hartmann să modifice clădirea, acum fiind adăugate etajul, inclusiv faţada decorată cu cariatide. Până astăzi modificari nu au mai fost facute, cu excepţia demolărilor din 2008. În 1948 a fost naţionalizat de la familia Ştirbey.

Proprietarul de astăzi este un anume domn şi investitor, Ovidiu Popescu (am citit că a cumpărat în 2005). Iar cum în ziua de azi nu există proprietate “istorică” fără sămânţă de scandal, aici am putea începe un nou articol. Complet separat. Cam despre ce e vorba? Începută în timpul descălecatului lui Teodor Paleologu evitarea eliberării unui aviz pentru adoptarea PUZ (planului urbanistic zonal) care ar duce automat la începerea lucrărilor, este continuată şi de Kelemen Hunor. Drept pentru care, aşa cum procedează orice proprietar de palat, ce facem? Dăm în judecată ministerul dar şi pe cei doi, Teodor şi Hunor, iar în acelaşi timp se emit şi comunicate cu devizul la zi, cam cât se pierde din cauza ineficienţei sau din cauză de rea voinţă – cca 5,5 milioane de euro (mai exact 5.760.854). Şi suma asta era la început de an. Dar acum, cu vara asta fierbinte, cea mai fierbinte din istoria termometrului, la câte sucuri si cafele cu gheaţă (ice café) s-ar fi băut, ca să nu mai pomenim de biletele de la muzeu, s-ar fi strâns încă pe atât. Proprietarul işi pune, pe bună dreptate, baza în decizia dată de CNMI (îi ştiţi voi) încă din septembrie 2009, precum şi în justiţia română. Cică proprietatea lui se află în stadiu grav de decădere fizică şi morală din cauza lui Hunor. El vrea să facă acolo un spaţiu cultural cu cinematografe, anticariate, galerii de artă şi nu numai, cinematografe, cafenele, magazine de lux, cinematografe, pe scurt vrea să facă mol, iar Ministerul Culturii nu îi dă avizul; pasul următor fiind să se ducă la Primărie. Aici nu e aşa problema, CMB aproba tot.

Deşi ei au aprobare de la CNMI si vor să construiască şi o cladire de 40 m se pare că limita pe Calea Victoriei este de 20 m. Ăsta pare să fie şi atuul Ministerului. Ceva mai împăciuitor decât domnul Ovidiu Popescu pare să fie arhitectul responsabil cu proiectul:

"Capitala este în continuare victima neglijenţei şi lipsei de fonduri. Îmi doresc foarte mult ca, prin finalizarea acestui proiect, să oferim un exemplu al contribuţiei pe care investiţiile private o pot avea la protejarea, conservarea şi revalorificarea unor clădiri de patrimoniu", consideră arhitectul Vlad Arsene, care se ocupă de planul de restaurare a palatului.

Mi se pare normal. Şi mie mi s-ar rupe. Mi s-ar rupe sufletul de patrimoniul cultural al oraşului. Mai ales că e vorba de ceva bani. Şi pe care nu îi dai ci îi primeşti. Muncind adică.

Bătaia peştelui nu e că există palatul şi o să se cumpere mai multe poşete Luis Vuiton, sau cum se scrie. Problema e că terenul precum şi palatul se află în zona comercială zero sau, cum s-ar fi spus pe vremea lui Ştirbey, buricul târgului. Da, faci cafenele. Da, faci magazine de lux sau galerii de artă. Dar preţurile la care se vor închiria? E firesc pentru zonă, dar atunci de ce îi dăm atât cu cultura şi cu patrimoniul? În rest mie îmi place de domnul Arsene, pe bune. Mor dupa Casa America (America House). Pe cuvântul meu că mie îmi place. Şi mai sunt si altele. Cam asta ar fi de spus din punctul nostru de vedere.

Nu putem să închidem subiectul fară să îl citez pe domnul Ovidiu Popescu (proprietarul, adică):

"Practic, ne dorim ca Palatul Ştirbey să redevina pentru societatea bucureşteana ceea ce era pentru oamenii epocii, un loc care va cultiva gustul pentru modă şi stil”.

Cu rugamintea să nu facă stânga de pe Budişteanu la intersecţia cu Banului, că e o curte plină de urină şi kk, cu o clădire frumuşică ce stă să cadă la prima zguduială neserioasă. La nici câţiva metri de viitorul centru al bunului gust şi al rafinamentului. Ăla e tot Bucureştiul nostru, tot patrimoniul Bucureştiului. (Bucureştilor?)

Mulţumiri domnului Romulus Cristea

Calea Victoriei - partea 16: Palatul Monopolurilor de Stat (arhitect Duiliu Marcu) si sediul Petrom (arhitect GM Cantacuzino)

 Mosesc bucatica asta de Cale de vreo 2 luni. Am reusit intr-un hei-rup demn de invidiat sa fac pozele, impreuna cu alte nu stiu cate case pe care le am in vizor, am reusit sa aranjez pozele, ceea ce parea la un moment dat destul de costisitor (timp), ba chiar am reusit sa fac si textul in linii mari si tot degeaba. Nu stiam cum sa incep. Inapoi pe Calea Victoriei? Asa scriem mereu. Si o sa mai tot scriem, ca-i lunga rau.

Incerc il ajut pe Radu, care a tras mai mult pentru acest subiect, si caruia ii cer scuze ca il tin, eu cu comoditatea mea. Voi spune cateva vorbe si ceva mai multe imagini despre Palatul Monopolurilor de Stat precum si despre sediul Petrom, urmeaza subiectul lui Radu, iar el, despre Palatul Stirbei dupa care incep blocurile. Aici este primul nod. Pana acum am mers continuu. Pe aceeasi linie: case, boieri, oameni politici, architecti cu nume greu.

Arhitecti cu nume greu avem si in acest episode. Si ce nume… - Duiliu Marcu si G.M. Cantacuzino.  Primul imobil despre care as fi vrut sa spun este Palatul Monopolurilor de Stat – architect Duiliu Marcu. Dar nu mai spun nimic. A facut-o deja Raiden si a facut-o foarte bine. Cititi articolul lui dupa care pun si eu cateva poze si am rezolvat-o. Nici ca se putea mai bine. Multumesc, Raiden. 

Trec pe partea cealalta, mai scad un numar (vorba vine, scad multe, pentru ca P.M.S. se afla la 152 iar Petrom este la 109), cu unul mai aproape de inceputul Caii Victoriei – va mai aduceti aminte, noi am inceput cu sfarsitul, inceput care va fi si sfarsitul acestui serial la care ne-am inhamat.

O cladire cu un stil eclectic(?), pe undeva aducand aminte de palatale societatilor bancare ale primelor 3 decenii ale secolului 20 datorita decoratiunilor fatadei principale, dar semanand si cu apasatorul sediu de minister socialist. Sediul Petrom – arhitect G. M. Cantacuzino. Poveste despre aceasta cladire gasiti si aici, la Armyuser. Si lui ii multumim.

 

Inceputa in 1945 si finalizata 10 ani mai tarziu, in plin avant catre societatea socialista. Probabil ca nu s-au pastrat intru totul planurile initiale, fiind vorba de cea mai mare schimbare, in rau, care a avut loc in Romania – instaurarea comunismului. Este posibil ca asa cum a gandit-o initial sa nu mai fi reprezentat cu cinste idealurile marete ale comunismului, fie si in materie de arhitectura. Ba mai mult, in 1948 este arestat si inchis la Aiud dupa care sentita va fi de 5 ani munca silnica. Si unde era macinata elita intelectuala daca nu la Canal? 

 

Daca ar fi fost sa fac aceasta cladire separat, sa nu o integram in serialul Calea Victoriei as fi ales un titlu mai neconformist putin. Tinand cont de circumstantele de astazi, apele in care se scalda aceasta cladire (ca tot sunt inundatiile la moda), interesul pe care il starneste, atat casa cat si subiectul (mediatizat la un moment dat) as fi ales numele potrivit mai degraba unei povesti. Este vorba de procesul pe care 3 domni cu sange albastru, 3 printi, l-au inceput cu balaurul (statul romanesc) aflat in cardasie, zice-se, cu mafia imobiliara. Mafie despre care toata lumea vorbeste dar nu a vazut-o nimeni. O fi frumoasa? O fi cu par? E chelioasa? Ranjeste? Nu o vedem dar face numai rele.

Si cum ar putea fi numiti 3 "printi" (Constantin Emanoil Basarab Brancoveanu, Mihail Basarab Brancoveanu si Serban Cantacuzino - insusi fiul arhitectului, urmas al celebrei familii a Cantacuzinilor) care incearca sa lupte cu nedreptatea, din pacate pentru ei, fara succes? Fiecare in parte este un cavaler al tristei figuri. Fara sa aiba macar armura lui Don Quijote, lipsiti de ajutorul sufletistului Sancho Panza, plecat sa culeaga capsuni in Spania, sau zidar in Italia, dar la fel de inimosi ca omul din La Mancha, de aproape 10 ani se bat cu morile de vant.
Cam asa stau lucrurile pe scurt - cineva de la guvernarea Romaniei, nu conteaza cine, nu conteaza care guvern, stim tara, a trecut o cladire ce fusese nationalizata, aflata acum in administrarea RAPPS ( Regia Autonomă a Patrimoniului şi Protocolului de Stat), din proprietatea statului in prorpietatea unei societati comerciale ce urma sa se privatizeze. Este un procedeu mult mai vechi si mai des intalnit mai ales prin talcioc - cu masini furate. I se schimba de atatea ori prorpietarul ca e posibil ca cel la care se gaseste pe moment chiar sa fie unul de buna credinta. Desi numai eu sau domniile voastre, cititorii, am putea sa fim de buna credinta, calitate care ar inceta in momentul in care am detine un asemenea imobil. E sine qua non. Dupa indelungi dezbateri in instanta s-a hotarat ca trecerea imobilului in proprietatea statului este ilegala. Mostenitorii au cerut sa li se retrocedeze, terenul precum si imobilul, cerere care a fost respinsa. Aici cred eu ca a intervenit morganatica mafie imobiliara. Deci statul nu mai are ce sa le dea, ca nu e al lor iar Brancovenii si Cantacuzinii ar trebui sa primeasca actiuni la Fondul Proprietatea, asa cum se intampla cu toti cei ca ei. Ce frumos suna - printul Brancoveanu si-a ridicat azi certificatul de la Fondul Proprietatea sau printul Serban Cantacuzino a mai facut o tranzactie de scucces cu Comcereal Fundulea SA (se gaseste in lista RAPPS).
Numai ca si asta e cu cantec. Improprietarirea cu actiuni la FP se face daca nu se mai poate retroceda - cladire de interesa national sau public (nu e cazul) sau cladirea nu mai exista (iar nu e cazul). RAPPS nu detinea in propietate aceasta cladire.
Si asa cum spuneam, cu desele schimbari de proprietari, se pare ca grupul Austriac OMV care acum detine imobilul, ar vrea sa il vanda, in felul asta aruncand pisica la altii. Pare un soi de “never-ending story”. Numai ca aia  s-a terminat cu bine. Sa vedem si aici..

Calea Victoriei- partea a 15-a: palatul Romanit

Zicea Ştefan acum aproape 1 an: Ascuns în cârpe şi cu câte-o coastă metalică ieşind hâdă dintre panouri se înalţă un bloc clădire de birouri, de nu le-ar mai ajunge, nici nu il arătăm. Între timp această nouă ctitorie este gata şi dacă ar fi fost construită altundeva, nu mi-ar fi displăcut. Aici însă e complet nepotrivită, mai ales prin înălţime. Înapoi unde rămăsesem. Peste drum de casa Monteoru o altă clădire nouă- hotelul Tulip (arhitect Marilena Bucur) care mi se pare unul dintre cele mai fericite exemple de arhitectura moderna din oraş. Pentru subiectul principal de astăzi trebuie să traversăm din nou, şi lângă casa Monteoru dăm de palatul Romanit, actualul Muzeu al Colecţiilor de Artă. În forma iniţială casa a fost ridicată acum aproape 200 de ani pentru boierul şi (proto)scriitorul Constantin Faca. Diversele surse pe care le-am consultat nu cad de acord asupra aripii actualei construcţii care ar reprezenta edificiul iniţial. Astfel am putut afla pe rând că aripa centrală, aripa dinspre Calea Griviţei sau aripa dinspre nord sunt ceea ce a rămas din casa lui Faca. Ceva îmi spune că aripa centrală este răspunsul corect. Iată aripa nord: Aceleaşi surse continuă povestea Palatului în mod absurd: după moartea lui Faca moştenitorii lui i-au vândut casa (încă neterminată) vistiernicului Romanit. Numai că tot sursele spun că Faca a murit în 1845 iar Romanit în 1834. Să presupunem ca vânzarea s-a produs înainte de moartea lui Faca? Probabil...

Toată lumea citează o scrisoare a lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, scrisă spre finele secolului 19. Păi?

„Casa lui Romanit fusese concepută şi ieşită din temelii de Faca, şpeţ care, murind fără a apuca s-o isprăvească, epitropia copiilor a vândut-o boierului Romanit, un grec îmbogăţit. Domnul ştie cum. Acesta a isprăvit-o şi a împodobit-o cu cel mai mare lux: pereţii odăilor toţi cu mermer (stuc), imitând marmorele cele mai rare şi mai frumoase, tavanurile de o bogăţie rară şi de bun gust lucrate în relief de meşterii cei mai buni aduşi din Ţarigrad. Odăile toate aşternute iarna cu covoare scumpe de Uşak şi Agem, iar vara cu rogojini fine de Indii; macaturile şi perdelele de mătăsarie groasă de Damasc şi de Alep. Scaunele şi canapelele, toate de lemn de mahon şi abanos, încrustate cu sidefuri şi cu figuri de bronz poleit, erau îmbracate cu piele de Cordova. În toate odaile, policandre atârnate de tavanuri cu ghirlandele între uşi şi ferestre, toate de cristal de Veneţia, tăiate cu diamanturi, în care se oglindeau seara aceea mii de lumânări... etc etc.”

După moartea şi a lui Romanit, casa devine sediul Cancelariei Domneşti (domnitor era Alexandru Dimitrie Ghica). În 1836 casa este cumpărată de stat, cine ştie ce afaceri profitabile cu statul se faceau şi pe vremea aia. Sau e şmecherie modernă? Arhitectul Michel Sanjouand a executat lucrări de renovare/finalizare. Prin anii 50 ai secolului 19 palatul devine sediul Ministerului de Finanţe. Actuala formă datează din deceniul penultim al aceluiaşi secol, când arhitectul Nicolae Cerchez a adăugat corpuri noi (cele laterale?). Cum arăta clădirea pe la începutul secolului 20 vedem la Dan. (ceasul avea să dispară prin 1940, cf Gh Crutzescu, mai jos o poză cu aripa centrală şi locul de unde lipseşte acel ceas). După venirea ciumei comuniste interiorul palatului a fost în mare măsura distrus. S-au pierdut astfel plafoanele rămase de pe vremea lui Romanit, realizate în lemn sculptat şi frize pictate cu peisaje din Constantinopol.

Prin 1977-78, dupa lucrări de renovare, s-a deschis Muzeul Colecţiilor de Artă, care a adunat bunăoară colecţia lui Anastase Simu (după demolarea muzeului Simu), a lui K Zambaccian, Slătineanu, George Oprescu etc etc.

Şi la final poze cu balconul susţinut de lei- corpul de sud, faţada dinspre Calea Victoriei

şi acelaşi corp, faţada dinspre Calea Griviţei P.S. la comentarii, Dan lamureste multe dileme. Multumim!

Calea Victoriei- partea a 14-a: Casa Monteoru

Sau: Casa Monteoru, arhitect Ion Mincu(??), refacută de Nicolae Cuţarida. Implicarea lui Ion Mincu e dubitabilă din câte am citit, deşi pe uşă apar iniţialele I.M. Nu mă întind prea mult cu informaţii incerte, oricum Nicolae Manolescu spunea acum vreo 2 săptămâni:

Circulă de la o vreme în presă, pe bloguri, pe net, tot felul de informaţii false cu privire la situaţia Casei Monteoru din Bucureşti [...] unele de-a dreptul tendenţioase.

Chiar tendenţios nu cred ca sunt dacă afirm că în 1873 casa a fost construită (de către un arhitect necunoscut) pentru proprietarul Alecu Niculescu. După zece ani Grigore Monteoru, latifundiar, fondatorul staţiunii Sărata Monteoru a cumparat casa şi la scurtă vreme a restaurat-o, aici intervenind Nicolae Cuţarida, poate şi Ion Mincu. Restaurarea a avut în vedere (şi) interioarele, amenajate în stil eclectic francez. Câteva imagini foarte spectaculoase găsite pe metropotam (autor Gruia) şi pe http://www4.pmb.ro/wwwt/wwwcs/expozitie/institutulfrancez.htm (foto Bogdan Bordeianu si Imago Mundi Serv SRL): Din cele trei statui aduse de Monteoru din Grecia nu am găsit decât una. Cât priveşte celelalte două statui care au mai existat acolo, reprezentând Agricultura şi Industria (autori Ion Georgescu şi Ştefan Ionescu Valbudea), dispariţia acestora e consemnată de aproape 100 de ani. În perioada interbelică aici a fost sediul Legaţiei Poloniei, ulterior a rămas în administrarea urmaşilor lui Monteoru. Până la naţionalizare, foarte probabil mascată într-o donaţie a Elenei Monteoru către ARLUS. După destalinizare casa a fost sediul Uniunii Scriitorilor din România, în prezent situaţia ei fiind incertă, revendicată de urmaşii foştilor proprietari. Până la soluţionarea problemei clădirea nu pare prea îngrijită, atât cât am putut vedea din stradă. (Pozele făcute în curte sunt copyright Ştefan). Adaug şi o imagine preluata din Fr Dame, ajunsă la noi prin bunăvoinţa lui armyuser Ce am apreciat cel mai mult cu ochiul meu de amator: balconul, uşa de la intrare şi cupola. Greu de văzut din stradă dacă nu e iarnă. P.S. http://www.observatorcultural.ro/O-casa-pentru-istorie*articleID_23668-articles_details.html

inca un p.s.: am primit de la armyuser imaginea despre care pomenea in comentarii, din catalogul expozitiei 'Ion Mincu- desene si proiecte de arhitectura'. Plansa alaturata reprezinta decoratia plafonului bibliotecii din Casa Monteoru.