Calea Victoriei: capitolul 9. Casa Lenş-Vernescu - Arhitect Ion Mincu

La jumatatea  secolului al XVIII-lea, in Tara Romaneasca vine un nobil francez din Marsilia, Jean-Baptiste Linchon, ca secretar particular si preceptor al copiilor domnitorului Alexandru Ipsilanti. Se stabileste in Bucuresti si se casatoreste cu o romanca, avand un fiu, pe Filip, devenit Lenş pentru localnici (1789 – 1853). In 1821 el va construi casa de pe Podul Mogosoaiei, casa ce va fi darul sau de nunta pentru Elisabeta Balotescu-Carpinisanu. Era una dintre cele mai frumoase case la ora aceea in Bucuresti, casa ce purta amprenta arhitectilor ce incepusera sa vina din Occident. La 1822 casa va fi cuprinsa de un incendiu, astfel ca va fi nevoit sa o refaca.

Ca si tatal sau va ocupa o inalta functie pe langa domn. Va sta mult in anturajul lui Grigore VI Ghika, iar cand acesta va fi venit pe furis de la Constantinopol, Filip Lenş, isi va aduce si el calabalacul in Bucuresti, iar la 12 iulie (sau 6 noiembrie dupa alte surse, Gh. Crutzescu) 1822 va asista la inscaunarea lui Voda. Filipache Lenş ocupa functia de mare camaras al domnitorului (sau mare vistiernic), dupa ce numele sau fusese inclus pe o lista trimisa sultanului din care urma sa se aleaga primul domn pamantean, dupa 1821, cel ales fiind cel pe care l-a slujit. Filip Lens va muri in 1853 moment in care declinul cladirii incepe sa se produca. Unele surse spun ca in casa au continuat sa locuiasca urmasii sai – Alexandru, Constantin si Ioan. Alte informatii dau casa ca fiind ocupata de trupe rusesti, garnizoana deci,  dupa care aici s-ar fi instalat Ministerul de Razboi. Probabil ca in urma folosirii ei de catre trupele rusesti in timpul Razboiului Crimeei casa nu a mai prezentat interes deosebit pentru urmasii lui Filip Lens si, proprietari fiind, au incheiat intelegere pentru gazduirea ministerului. 

 

 

 

 

 In 1882 un nou incendiu devasteaza casa fapt ce va face ca la 1886 mostenitorii familiei Lens sa o vanda unui om politic important, Gheorghe „Guţă”  DimitrieVernescu (1829 – 1900) jurist, doctor in drept, cu studii facute la Bucuresti si Paris. Este unul dintre cei care la 24 mai 1875 alaturi de Ion. C. Bratianu, Mihail Kogalniceanu, A. Golescu, Alexandru Candiano-Popescu, Anastase Stolojan si altii, isi pune semnatura pe programul care reprezinta actul de nastere al Partidului National Liberal. Programul va fi publicat la 4 iunie 1875 in ALEGATORUL LIBER.

La un an dupa ce achizitioneaza casa Guta Vernescu va lua legatura cu arhitectul lon Mincu pentru reconstructia casei, iar pentru picturile interioare va apela la un alt artist renumit – pictorul George Demetrescu Mirea, cel care va face adevarate alegorii pe tavanul cladirii. In urma lucrarilor, intre 1886 – 1889, casa va fi mult timp cea mai frumoasa de pe Calea Victoriei, un nou punct de atractie pentru lumea buna a Bucurestiului. Vernescu nu a precupetit nici un efort in a face din aceasta casa o adevarata bijuterie, iar spre deosebire de zilele noastre, cei bogati erau si mari consumatori si cunoascatori de arta de bun gust. Ca decoratiuni apar din loc in loc aproape de tavan nume ale unor scriitori celebri, clasici ai vremurilor lor – Seneca, Pascal, Shakespeare, Byron, etc. 

 

 

 

Ajuns la fundul sacului si aproape de capatul zilelor, Guta Vernescu va vinde casa statului roman, iar pana aproape de sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial aici isi vor avea sediul o multime de ministere, ba chiar si Guvernul Romaniei. In 1944 casa este ocupata iar de trupele rusesti, Armata Rosie de data aceasta. Avand in vedere rafinamentul cladirii, aceasta nu va beneficia de un tratament aparte, ci va fi exact cel intrat in tipic – cladirea va fi batjocorita iar picturile murale vor fi in cea mai mare proportie distruse. Si asta doar din amuzament. Din acest moment a parte din aerul aristocratic al casei se va pierde pentru totdeauna. Dupa razboi casa este preluata de guvernul Groza, si iar o multime de ministere si–au avut locul in  cladire. O vreme a fost chiar casa de protocol, adica pentru a cata oara au vazut peretii aceea personaje grobiene, band si mancand porceste? Aceeasi soarta a avut-o pentru o perioada, chiar pana in 1989, Palatul Speyer – casa de protocol a PCR, unde veneau „oamenii muncii” ai partidului si isi luau ceea ce numai lor li se cuvine. In 1990, in urma unei Hotarari de Guvern a guvernului Petre Roman, casa Vernescu devine sediul Uniunii Scriitorilor din Romania.

De aici incepe alt circ. La 10 ani de la acest act se da o alta Hotarare de Guvern, No 740/2000,  prin care cladirea este considerata iar proprietate publica aflata in administrarea Ministerului Culturii, iar USR primeste drept de folosinta pe 49 de ani pentru cladire si pentru 4700 mp (urias!!! Pentru aceasta zona). Apropo, niciodata nu am inteles concesionarile astea pe 49, 39, 99, 29 ani. Zici ca sunt preturi d’alea cu 99 la coada, ca sa creeze false impresii. Avand in vedere ca la mijloc sunt banii de la firma care a inchiriat cladirea si reprezinta Casinoul Casa Vernescu, suma vehiculata la 40 000 euro pe luna, e clar ca nicio parte nu e multumita sa nu ii aiba, si nici sa ii imparta. Instanta a dat castig de cauza in prima faza Ministerului iar la a doua instanta castig a avut Uniunea.

In timp ce cele doua institutii se bat prin tribunale se pare ca a aparut o a treia parte, un pretins mostenitor, care a si gasit sa o vanda contra sumei de 22 000 000 euro. Nu este exclus ca persoana mostenitoare sa fie inventata de firma care administreaza casinoul, Queen Investment INC SRL, firma despre care presa a scris ca a fost implicat si in alte afaceri cu cantec.  Nu despre asta vorbim aici.

Cert este ca in 1993, ne intoarcem in timp, casa a fost supusa unui amplu proces de renovare si restaure, destul de costisitor. Personal nu sunt multumit de aspectul cladirii, exterior, caci in interior nu am avut onoarea, dar va invit si pe voi sa vedeti pozele luate de pe site-ul Casei Vernescu si pentru care le transmit multumiri (sunt cele fara watermark, sunt din interior si mult mai bine facute). Spre deosebire de alte restaurante, care au potenta financiara, s-au ocupat sa promoveze istoricul acestei cladiri, iar site-ul este destul de ingrijit. Pacat cu toate banner – ele alea care ascund o parte din fatada sau sunt atarnate pe gardul proprietatii, el insusi o piesa frumos lucrata si interesanta.

 

 

 

 

 Inchei prin dezvalui un fapt inedit, paranormal, mai ceva ca flacara violeta – cautand informatii despre Guta Vernescu nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca a fost client al celebrei Mame Omida, desi el a murit la 1900 iar Mama Omida (Mother Caterpilar – in engleza) a vazut lumina zilei la 1940.

 

Revin cu o mica, dar importanta precizare, la sugestia indreptatita a Alinei Constantinescu, reprezentant marketing al Casei Vernescu, si anume ca pozele sunt facute de catre Cosmin Hodis (Creative Director & owner Pixelloid). Ma mult, sunt invitat sa pipai cu ochii interioarele frumoasei cladiri. In masura in care timpul imi va permite voi incerca sa raspund pozitiv acestei invitatii pentru care MULTUMESC MULT ALINEI CONSTANTINESCU SI CELOR DE LA CASINO PALACE - CASA VERNESCU.

Calea Victoriei 2 - Palatul Cantacuzino (arhitect Ion D. Berindey)

Si plecam iar… Ne asteapta atatea “vedete” ale Caii Victoriei. Iar noi, la randul nostrum, ne scarpinam pe degete de nerabdare. Ne aruncam pe subiect. Astazi urmeaza o casa de top nu numai de pe Pod dar si din tot Bucurestiul. Ajungem la Nabab la poarta, pe Calea Victoriei la numarul 141. Pana la el lasam in spate case cu povestea lor, pe care am spune-o daca ar fi sa o gasim undeva. O aripa ratacita a Politehnicii din Bucuresti despre care iti poate spune cine a facut chimie industriala. Casa apartinea familiei Balacenilor, dar nu a fost ridicata de ei. La 1856 va fi cumparata de diplomatul Iancu Balaceanu. Va locui aici impreuna cu sotia sa, baroana Maria Stefania du Mont de Beaufort, strabunica lui Constantin Balaceanu Stolnici. O alta, la numarul 147, nu isi dezvaluie povestea. Coscovita, cu gang ce duce in fundul curtii si cu sindicat Sanitas. E o mizerie in curte cum nu merita. Am intrat in curtea asta de zeci de ori, nu are importanta motivul. Inauntru… casa veche, intortocheate scari, glasvanduri si podele. Imi este greu sa pricep cum naiba vine pe dreapta 147 iar putin mai jos, peste drum, este 202. Din pacate destinul amandurora, atat 147 cat si 149, probabil ca este pecetluit, pentru ca nu apar in lista monumentelor istorice din Bucuresti, iar terenul golas din prelungirea lor catre spatele casei Filipescu-Cesianu nu face decat sa devina si mai interesante pentru inevstiorii imobiliari. Ascuns in carpe si cu cate-o coasta metalica iesind hada dintre panouri se inalta un bloc cladire de birouri, de nu le-ar mai ajunge, nici nu il aratam, si vedem un prim bloc cu aer mai vechi,pe partea dreapta a strazii. E bloc cu aer de chiabur, dar pe frunte scrie mandru CONSTRUCTIA MODERNA – locuinte facute de Creditul Minier in anii ‘20. Inca nu a vazut ce e sub cearceaf putin mai in spate. De ce dau aviz de constructie pentru asa ceva ce mutileaza zona? Vorbim aici de cea mai populara strada din Romania, de cea mai incarcata de farmec si istorie, iar unii isi bat joc de ea. Aici orice caramida ar trebui trecuta in lista patrimoniului. Vizavi ne-a lasat Radu, dupa Imobilul Banloc-Goodrich al lui Octav Doicescu si al lui Armyuser , dupa cele doua blocuri cum nu se mai fac azi. Doua case joase, si ai zice ca Podul Mogosoaiei continua la nivelul a maxim 2-3 etaje, Una bine ingrijita, recent coafata pe ici pe colo, cu moloz la intrare si caramizi in plus, se pregateste de ce-i mai bun. Cat o fi… Cealalta are stigmatul pe fata. E si mai retrasa, parca si la figurat. Lumea pare sa o ocoleasca, doar a fost insemnata. Acum atat se asteapta – bulina rosie izbavitoare si aducatoare de teren ras, ca tabula. Pe vremea tineretii mele si a bulinelor rosii, se dadeau spaga si cate 2 straturi de bidinea ca sa poti sa o pierzi prin vreun pod sau de tot. Acum ? De ce nu? De ce nu un P + 30 si ti-ai asigurat familia pe tot atatea generatii? Etajul si generatia. Casa frumoasa care asteapta sa moara. Si ce balustrada la balcon. Ce lucratura. Un nou bloc, adio olane joase. Bloc – casa – bloc si dupa tot acest sandvis se scurge in stanga strada Orlando, zisa pana deunazi Gina Patrichi, sau, altcandva demult, Putul de piatra. In capatul dinspre Lascar Catargiu a trait o perioada simpatica actrita. Nu ar fi singura strada care isi schimba numele dupa care sa revina la denumirea initiala sau chiar la alta. Traversam. Si IATA-L !! Palatul Nababului sau Casa cu Lei, cum i se mai zice. Nababul, cel despre care se spune ca avea avere fabuloasa, atat de mare ca a vrut sa poleiasca cu aur acoperisul. Legenda urbana zice, iar eu nu stau sa verific asa ceva, ca-mi place. Ba chiar se spune ca insusi voda i-a batut obrazul. Cinci ani l-a asteptat George Grigore Cantacuzino pe arhitectul Ion D. Berindey sa-i termine palatal in stil Ludovic al XIV-lea (1901 – 1903 constructia iar pana in 1906 decorarea). Decoratiunile apartin unor mari artisti ai vremii – picturi de GD Mirea, Costin Petrescu si Nicolae Vermont iar sculptor a fost Carol Stork. Mirea a lucrat si cu Mincu - casa Nicolae Petrascu iar operele sale se mai pot vedea in casa Lens –Vernescu sau casa Miclescu . Mobilele au fost facute la Paris de catre firme renumite – Mercier sau Krieger. Si vine seara cea mare – 29 ianuarie 1906, inaugurarea. A fost un “bal uluitor, fara precedent in tara” dupa cum nota (Maruca) Maria Cantacuzino (nascuta Rosetti Tescanu), nora Nababului, viitorea doamna Enescu, viitoare amorezata lulea de Nae Ionescu. Acum daca tot am pomenit de legende sa mai zicem ca Maruca Cantacuzino si Cella Delavrancea nu iertau pe nimeni, iertat sa-mi fie limbajul. Bune prietene, ambele foarte apropiate de Regina Maria. In 1913 GG Cantacuzino moare, palatul revine sotiei sale Ecaterina (nascuta Baleanu) iar apoi in posesia lui Mihai G Cantacuzino, fiul lor, sotul Marucai. Acesta moare si el, intr-un accident de masina, iar Palatul ramane Marucai si, mai apoi, dupa ce se recasatoreste, lui George Enescu. Se spune ca nu au stat in palatal de la sosea ci in casa din spate, acum casa memoriala George Enescu, de care ne vom ocupa in mod separat. De doua ori in acest palat si-a avut sediul Presedintia Consiliului de Ministri, in doua situatii speciale, iar in 1913 tot aici se semneaza Pacea de la Bucuresti, dupa primul razboi Balcanic, avandu-l pe Titu Maiorescu in functia de Presedinte al Consiliului de Ministri. Odata cu instaurarea regimului comunist palatul va fi confiscat iar la 3 iunie 1947, Groza, in prezenta patriarhului Aleksei al Moscovei, va inaugura Institutul de Studii Romano-Sovietice. Din 1956 este muzeu (Muzeul George Enescu) si sediu al Uniunii Compozitorilor. Mai multe ce putem sa spunem? Imposibil sa nu te frapeze abundenta de decoratiuni, statui, statuete, simboluri, “mannekeni” si ingerasi, balustradele de piatra, balcoane de fier forjat, ferestre impunatoare, intrare strajuita de lei si “scoica” de la intrare, fier si sticla (plus inca una pe aripa din stanga, mai mica). Gardul de la intrare este si el un element decorativ distinct iar in 2 sau 3 locuri se poate vedea blazonul familiei Cantacuzino. Sticla felinarelor are mici semne ornamentale – dovedind o atentie deosebita pentru cele mai mici detalii. Iesim din curtea Nababului si pornim sa batem drumul Podului. Ne asteapta alte case, dar asta in episoade ce vor urma.

Casa Nicolae Petrascu – Arhitect Ion Mincu

Piata Romana numarul 1 Cine sa se mai plimbe prin zona Piata Romana si sa se mai uite sa descopere ceva frumos in spatele unor pomi, la umbra unor cafenele de lux sau ascuns privirii de taximetre si covrigarii? Miros de pipi si ziduri coscovite gasim peste tot. Nu mai bagi in seama. Lasi capul jos si treci mai departe. Am patit-o si eu. Ani de zile am intrat in Amzei prin Mendeleev. De sute de ori am consumat covrigi de la simigeria din spatele celebrei (pe vremuri) berarii Turist, acum devenita cafeneaua oamenilor de afaceri care nu prea au ce face. Ba chiar am baut si o bere in picioare acolo. Absolut niciodata nu am mutat privirea mai catre dreapta, unde troneaza erect closetul de la Romana, devenit celebru datorita (din cauza?) notelor informative ale lui Vadim Tudor – cineva il manjea cu cacat pe Ceausescu. A fost nevoie sa vad cateva poze vechi ca sa ii disting din detalii si sa aflu cine a proiectat aceasta casa si gata, interesul e trezit. Am privit-o si m-am intrebat cum de nu am vazut-o pana acum. Starea casei reflecta exact interesul pe care autoritatile locale il arata pentru acest oras. E mai important sa faci mici uriasi, carnati kilometrici si torturi de mare tonaj. Desi vina cade pe toti primarii care sunt si care au fost, si nu numai. Iata descrierea din cartea Bucuresti- in cautarea Micului Paris a lui Narcis Dorin Ion (editura Tritonic, 2003). Prima cladire care atrage atentia este situata chiar in Piata Romana No 1, colt cu strada N. Mendeleev, si care se distinge nu numai prin aparenta ei masivitate, ci si prin decoratia in stil romanesc a fatadelor. Este casa diplomatului, scriitorului si criticului de arta Nicolae Petrascu (1859 - 1944), construita in 1907 dupa planurile arhitectului Ion Mincu (...) In interior salonul are plafonul decorat cu o pictura a lui Dimitrie Mihailescu (executata in 1908 - 1909) reprezentand o copie a tabloului "Varful cu dor" de G. D. Mirea... (foto de aici) ...al carui admirator a fost. Dupa cum aflam din volumul 'Itinerar inedit prin case vechi din Bucuresti' (Petre Oprea, editura Sport turism 1986), se spune ca Mirea, la cererea lui Petrascu, a indicat pe unul dintre elevii sai sa ii picteze plafonul cu o copie dupa lucrarea Varful cu dor. Cel ales a fost Dimitrie Mihailescu. Cel care a corectat pictura a fost chiar Mirea. Si astazi poate fi vazut, se spune ca si de afara, din anumite locuri, pe o suprafata de 24 m2. In perioada 1916 - 1957, cand se credea ca originalul este pierdut, a cosntituit singurul document care sa aminteasca de celebra pictura care a facut din Mirea cel mai de seama reprezentant al academismului in plastica romaneasca, dupa expunerea ei la Paris in 1883 si Bucuresti in 1885. Un plafon pictat de Mirea, dar pe care in mod cert nu il mai putem vedea, este cel din casa Miclescu. Pentru cine cunoaste stilul lui Ion Mincu probabil ca detaliile sunt inconfundabile. In cazul acesta ma refer la felul in care sunt amplasate si decorate ferestrele, la decoratiunile aplicate intre ferestre sau aerul masiv pe care il are cladirea, senzatie create si de usa de la intrarea in cladire sau bovindoul care imparte cladirea in 2 planuri. Am facut 4 ani liceul la Scoala Centrala, pe vremea mea se chema Zoia Kosmodemianskaia, cladire proiectata de Ion Mincu, si am observat multe elemente comune. Sper sa mi se permita cateva poze exterioare si interioare ca sa fac un episode si cu aceasta cladire monument de arhitectura. Aceleasi sperante le am cu Bufetul de la Sosea, architect fiind tot Ion Mincu. Cladirea este locuita inca dar se alfa intr-un inaintat grad de degradare. Iata un balcon care rezuma starea casei Trist, nu?