Se afișează postările cu eticheta Matei Caragiale. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Matei Caragiale. Afișați toate postările

vineri, 21 mai 2010

De la Mateiu Caragiale citire

Inspirat de o postare relativ recentă de pe acest blog am răsfoit volumul Mateiu Caragiale- un personaj. Dosar al existenţei- Editura Muzeului Literaturii Române, ediţie îngrijită de Al Oprea. Acolo se află şi nişte pagini de jurnal, şi oarece scrisori, din care aflăm câteva dintre adresele unde a locuit Matei Caragiale în Bucureşti. În 1907 adresa de la care trimitea corespondenţa era Miron Costin 42. O altă casă în care a locuit se afla pe Popa Tatu 70. La aceste adrese sunt 2 case fără vreo placă pe ele, care să ne ateste că scriitorul ar fi locuit acolo (drept e ca pe Popa Tatu n-am trecut, dar se vede cate ceva pe norc.ro). În 1908 scria de la adresa Atelierului 10. Am fost în zonă şi am constatat că nu mai exista nr 10, exista 12 iar apoi începe Piaţa Matache. Desigur, nu am certitudinea că numerele caselor sunt aceleaşi ca acum 100 de ani.

Singura casă cu care am fotografii este cea de pe Logofăt Luca Stroici, fostă Robert de Flers. Este casa care a aparţinut Maricăi Sion, cu care Mateiu Caragiale s-a căsătorit în 1923 şi unde a locuit până în 1936, când a murit.

De fapt, postarea asta a fost un pretext pentru a reproduce, din acelaşi volum, câteva rânduri despre Bucureşti ale lui Mateiu Caragiale. Între timp am constatat că aceste text există deja pe net, via Andrei Pippidi (dar numai o parte):

...pretutindeni, adie cu vântul, se aşterne cu ploaia, unduie în razele de soare şi de lună, se oglindă în privirile sastisite ale locuitorilor nepăsători, lipsiţi de avânt şi de pornire, se trădează în mişcări, în vorbă, se leagănă în tărăgănarea vechilor cântece de mahala, în ameţeala dulceagă şi resemnată a valsurilor lui Ioanovici. Cine nu i-a prins deosebitul farmec nu a înţeles Bucureştii. Ei (acestei tristeţi) îi sunt închinate aceste rânduri...

Căci dacă după treizeci de ani (ou plus) de hălăduire în Bucureşti uneori mi se întâmplă încă să mă rătăcesc prin uliţi sau chiar mahalale întregi necunoscute, sunt şi altele unde ştiu şi pietrele caldarâmului şi crăcile copacilor şi scândurile ulucilor, unde cunosc casă cu casă, le ştiu toată cronica acelor ce i-au sălăşluit timp de o jumătate de veac. Le-am văzut luminate de sărbătoare, precum am văzut fâlfâindu-le la porţi steaguri albe sau negre: copii crescuţi sub ochii mei şi pieriţi înainte de vreme, bătrâni uitaţi de vreme sub ochii cărora m-am înălţat eu- beteală, flori, zâmbete, lacrimi- un vălmăşag nebun de iubiri, de uri, de uitări, de înşelăciuni, de amăgiri- una peste alta, totdeauna mai multă jale decât bucurie şi peste tot atâta minciună, zadarnică şi deşartă ticăloşie omenească, că uneori câte un nimic aducându-mi aminte de unele, scap din vedere că ale lumii sunt toate, îmi uit de ale mele, şi cad pe gânduri şi-mi vine sa zic cu cântecul: ''arză-l focul Bucureşti''