Casa Ion Mincu - Arhitect Antonio Gaetano Burelli (Ordinul Arhitectilor din Romania)

La foarte mică distanţă de una dintre cele mai celebre clădiri ale lui Mincu, Şcoala Centrală (de Fete), unde am învăţat şi eu, se găseşte Casa Ion Mincu. Deşi membru fondator al Societăţii Arhitecţilor Români, creator al stilului naţional românesc şi un prolific architect (Casa Nicolae Petraşcu,Casa Monteoru, Casa Vernescu, Casa Lahovary, Bufetul de la Şosea, Scoala Centrala de Fete, etc ), Ion Mincu a ales drept locuinţă o casa ridicată de un alt architect, Antonio Gaetano Burelli, întâlnit si româneşte – Găetan (sau Găitan) dar si englezeşte – Burelly. Acest fapt - casa de la un alt arhitect, cred eu, confera o urma de ironie, mai ales prin prisma a ceea ce traim astazi, intregii poveşti. Casa este un model tipic pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu parter ridicat, ferestre ce dau la stradă, cu o curte interioară mică. 

Nu atât aspectul său architectural cât cei care vor ocupa locuinţa de-a lungul vremii vor face din această construcţie o casă celebră. După Gaetano Burelli, casa va fi ocupată de Ion Luca Caragiale si apoi de Ion Mincu. Voi reveni asupra acetui aspect privindu-i pe locatari. 

Deşi încă păstrează aspecte ale stilului Art Nouveau,  amprenta lui Mincu este vizibilă atât la exterior – ferestre înalte si inguste (cu monograma arhitectului: Ion E? Mincu), 

ornamente (butoni) smălţuite sau elementele din lemn frumos decorate, 

cât şi la interior, atât cât am putut să vad şi să citesc pe site-ul OAR (de exemplu balustradele masive din lemn) instituţie ce îşi are sediul în această casă pe care a achiziţionat-o în 2003 sau 2005 chiar de la urmaşii arhitectului. 

Imagini provenite de pe site-ul Ordinului Arhitecţilor din România  (cu mulţumiri)

Amprenta lui Mincu o găsim şi aici ca şi la alte lucrări ale sale – Casa Iacob Lahovary (Spitalul Cantacuzino, azi) casa pe care o transformă la comanda membrului Partidului Conservator, Şcoala Centrală de Fete, sau pavilionul românesc de la Paris, din 1889 – Expozitia Universală, devenit apoi, 3 ani mai târziu, Bufetul de la Şosea. Toate conţin elemente de arhitectura vernaculară dar si elemente de policromie, influenţă a arhitecturii franceze (Mincu studiase arhitectura la Ecole de Beaux-Arts din Paris). Tot la interior se găsesc şi picturile decorative realizate de către G. Demetrescu Mirea, pictorul cu care Mincu mai lucrase la casele Vernescu sau Nicolae Petraşcu. 

Imagini provenite de pe site-ul Ordinului Arhitecţilor din România  (cu mulţumiri)

Foarte multe se pot spune despre Ion Mincu. Să încerc şi câteva cuvinte despre Antonio Gaetano Burelli. Face parte din contingentul de „venetici” care a venit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea mai ales dupa instaurarea lui Carol I. A deţinut calitatea de arhitect şi inginer al oraşului Bucureşti (anii 1853, 1856 şi 1858) perioadă în care „indică reparaţiile de trebuie făcute la clădirea gimnaziului Sf. Sava.” (Cezara Mucenic – Bucureşti, un veac de arhitectură civilă.  Secolul XIX). In mai 1876 este pomenit, de data asta Burelly, in catastifele cu membri ai Socieatăţii de Arhitecţi şi Ingineri.

La 5 octombrie 1864, Alexandru Ioan Cuza semnează decretul de înfiinţare a Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti, al cărei prim director a fost Theodor Aman. Cursurile vor incepe abia in decembrie 1865. Profesori de pictură erau Th. Aman si Gh. Tăttărăscu, profesor de sculptură era Karl Stork iar la arhitectură, aţi ghicit, Gaetano Burelli. Tot cu Storck va colabora pentru expoziţia universală de la Paris, 1867, când unul dintre exponate a fost o machetă din lemn al bisericii Mănastirea Curtea de Argeş, sculptură realizată de Karl Storck după schiţele lui Burelli, care a avut şi „un proiect de restaurare a mănăstirii Curtea de Argeş” (Adrian-Silvan Ionescu – Mişcarea artistică oficială în România secolului al XIX-lea).

Burelli vine in ţară cu mai multe neamuri ale sale – in 1858, in catastiful mănăstirii Mărgineni apare semnatua lui Petre (Pietro?) Burelli, inginer hotarnic, mănăstire unde secretar este Luca Caragiale, tatăl viitorului dramaturg. Legăturile celor doua familii nu se opresc aici. Gaetano Burelli avea si 3 fiice, Alexandra, Eugenia şi Ecaterina Burelli, mari amatoare de viaţă mondenă, mai ales prima, remarcată de către lumea bună la balurile date de Theodor Aman. 

Imagine luată de pe site-ul http://commons.wikimedia.org (tot cu mulţumiri)

Caragiale se despărţise de Maria Constantinescu, cu care lucrase la Regia Monopolurilor de Stat, şi cu care avea un fiu pe care îl recunoscuse ca fiind „fiu natural”, nimeni altul decât Mateiu Caragiale. Se pare ca întâlnirea celor doi s-a produs la un spectacol al Teatrului Naţional. Restul este legenda, e plin internetul de relatia lui Ion Luca cu fiica celebrului (!) arhitect sau artist (din artist a devenit si actor – probabil pe considerentul ca un arhitect este un artist, la fel si un actor; de ce sa scrii arhitect când poti să scrii artist şi de ce să scrii artist când poţi să scrii actor. Iata cum a devenit Burelli actor pe internet). De asemenea aflam că au avut şi două fete, moarte prematur, sau tinere, un băiat pe care îl chema ca pe tatăl său. Ei bine, se pare că şi ei au stat in această casă, care pe la 1890 intră în posesia lui Ion Mincu. Casa de la intersecţia Mercur (azi Pictor Artur Verona) 19 si Pitar Moş va fi in două rânduri renovată si reparată, la achiziţionare iar apoi la 1900. Aici a şi murit artistul (actorul?) Ion Mincu. 

Închei cu 3 imagini cu un locatar care nu ştiu daca a cunoscut pe Caragiale sau pe Mincu, dar sunt convins că ar fi vrut să o facă dacă ar fi avut ocazia, atât de curios pare. Pozele cu el au cam 2 ani jumate. Sper că e bine şi azi. 

 Iată cum m-am grăbit eu să închei când încă nu era cazul. Aflat în vizită la Cărtureşti am mai tras o fugă şi la casa cu pricina. Mereu e loc de ceva nou. Am cateva imagini cu interiorul curţii, ceva uşi originale, ceva ferestre*. Poate o să vină si rândul lor la publicat. Am plecat,  am (re)venit după care mă pregăteam să retrag definitiv pe ziua de azi. Când, ce să vezi? Închiei şi eu în stil de show rock:

Ladies and gentlemen, Ion has left the building. Na, ce să mai zici?

* mulţumiri celor care erau in cladire, în special domnului Iulian, nu ştiu numele de familie

Casa Romulus Porescu- arhitect Dimitrie Maimarolu

Iată că repet şi eu prostia conducătorilor echipei de fotbal Progresul Bucureşti- aceea de a nu lăsa blogul/ clubul să sfârşească demn.

Pentru azi avem una din clădirile reprezentative pentru curentul art nouveau- casa Romulus Porescu, de la intersecţia Negustori cu Paleologu. E plin netul de imagini cu ea, dar nu pot să cred că în Bucureşti se află vreo construcţie breath taking de care să nu ştie decât o mână de oameni, iar aceştia să ţină secretul pentru ei. Doar în vise mi se întâmplă să descopăr câte un cartier fabulos pe la capătul cine ştie cărei linii de tramway. Poate aşa ceva. Sau aşa. Dar să revin, şi primele imagini să fie cele de arhivă (mulţumiri armyuser pentru imaginile din cartea lui Fr Dame) .

Dacă numele proprietarului nu vă spunea nimic (nu aş putea spune cine a fost; în cartea de telefon din 1937 şi în cea din 1938 există un singur Porescu- Florian, pe strada acum celebră Ştefan Mihăileanu. Vecini la alfabet sunt fraţii Porn, care se ocupau de ascensoare, dar asta e altă poveste. În 1958 Florian devenise Porăscu, şi se mutase pe Calea Călăraşi, presupun că la mai rău; din fraţii Porn rămăsese doar unul. Iar la adresa Paleologu 12, admiţând că s-a păstrat numerotarea, nu era alocat vreun număr de telefon. Lungă paranteză!), casa vă este desigur cunoscută. Un tramway alerga cândva pe lângă dumneaei. Arhitectul este Dimitrie Maimarolu (1859-1926), cunoscut mai ales pentru contribuţiile la proiectarea Cercului Militar Naţional şi Palatului Patriarhiei. Construcţia datează din primul deceniu al secolului 20.Faţada nu este la stradă, ca de obicei în Bucureşti. Nu ştiu dacă acele acoperişuri (de sticlă de obicei, aici se pare că s-a renunţat la materialul original) se numesc marchize, dar ne plac. O mică intervenţie modernă a produs un balconaş. A se compara cu primele poze. Totuşi fierul forjat cred că a fost adaugat demult, doar termopanele sunt mai noi. Strică mult. Oricum, starea casei nu e grozavă. Desigur, cel mai particular detaliu este fereastra rotunda. Ornamente vegetale tipice art nouveau şi ornamente vegetale naturale. Felurite alte detalii şi unghiuri. Încheiere fără legătură cu Maimarolu. Revin un pic asupra afirmaţiei că nu am cum să mai descopăr locuri spectaculoase în Bucureşti. Am trecut azi pe strada general Berthelot. Aproape de intersecţia cu Berzei, nu cunosc dacă intră în planul de demolare. Clădirea din stânga. Atâta mister emana ea in the fucking october afternoon light încât nu mai am cuvinte. Poza nu reuşeşte să îmi trezească atâtea asocieri de idei, dar o lipesc aici.

Rarităţi 14- Familia spirituală de pe pereţi

Zice-se că un distins intelectual avea intenţia foarte serioasă de a-şi construi o casă pe strada Paris. A aranjat treburile cu un binecunoscut arhitect (nu am reuşit totuşi să aflu care anume), ceva aluzii neogotice pe acolo, dar şi ornamente baroc a mai băgat-o şi pe aia cu ars longa, vita brevis la intrare (nu prea se vede aici, dar aşa scrie) şi într-o zi, aflându-se prin nordul oraşului a întâlnit casa despre care a scris recent Ştefan. I-a plăcut ideea şi a vrut să facă ceva similar. Luându-şi la rând rudele cu potenţial de a fi imortalizate pe ziduri a constatat că din diverse motive (istorii de trădare, amoruri vinovate, traseism politic, boli ruşânoase) nu prea are pe cine alege. Sau dimpotrivă, avea o familie virtuoasă şi numeroasă şi prea puţine ferestre. Aşa că ars fiind longa, iar proprietarul având o aleasă educaţie umanistă au fost aleşi prin scrutin democratic urmatorii: Rafael mai puţin celebrul Francesco Primaticcio Vitruvius Michelangelo Un altul al carui nume a fost şters? sau mai curând nu a fost scris? E prea cunoscut ca să fie menţionat numele? O fi master of the house? Şi încă un neidentificat, cu toate eforturile mele (dacă m-aş fi uitat imediat ca să văd ce am pozat.. Poate voi reveni, dacă nu ne dă cineva răspunsul până atunci). Bacanalele de sub streaşină se pare că au fost adăugate anul ăsta şi ar reprezenta o şedinţă de guvern(reamintesc, ne aflăm pe strada Paris în capătul dinspre Piaţa Victoriei). Am putut chiar identifica niscaiva personagii. Post scriptum

Sponsorul nostru Ştefan a făcut o vizită astăzi în această casă, unde a avut ocazia să stea de vorbă cu un locatar binevoitor, de la care a aflat că arhitectul casei este un austriac (tot ale lui ar fi şi proiectele caselor vecine, iar şoferul acestui arhitect l-a cunoscut pe amfitrionul de azi), că anul construcţiei este 1925, că poporul sovietic a eliberat după '44 şi locuinţa de faţă, că personajul neidentificat este Giacomo Barozzi da Vignola.

Mai mult, a făcut şi poze înlăuntru. Nu sunt de aur, aviz amatorilor de frumos.