Casa Romulus Porescu- arhitect Dimitrie Maimarolu

Iată că repet şi eu prostia conducătorilor echipei de fotbal Progresul Bucureşti- aceea de a nu lăsa blogul/ clubul să sfârşească demn.

Pentru azi avem una din clădirile reprezentative pentru curentul art nouveau- casa Romulus Porescu, de la intersecţia Negustori cu Paleologu. E plin netul de imagini cu ea, dar nu pot să cred că în Bucureşti se află vreo construcţie breath taking de care să nu ştie decât o mână de oameni, iar aceştia să ţină secretul pentru ei. Doar în vise mi se întâmplă să descopăr câte un cartier fabulos pe la capătul cine ştie cărei linii de tramway. Poate aşa ceva. Sau aşa. Dar să revin, şi primele imagini să fie cele de arhivă (mulţumiri armyuser pentru imaginile din cartea lui Fr Dame) .

Dacă numele proprietarului nu vă spunea nimic (nu aş putea spune cine a fost; în cartea de telefon din 1937 şi în cea din 1938 există un singur Porescu- Florian, pe strada acum celebră Ştefan Mihăileanu. Vecini la alfabet sunt fraţii Porn, care se ocupau de ascensoare, dar asta e altă poveste. În 1958 Florian devenise Porăscu, şi se mutase pe Calea Călăraşi, presupun că la mai rău; din fraţii Porn rămăsese doar unul. Iar la adresa Paleologu 12, admiţând că s-a păstrat numerotarea, nu era alocat vreun număr de telefon. Lungă paranteză!), casa vă este desigur cunoscută. Un tramway alerga cândva pe lângă dumneaei. Arhitectul este Dimitrie Maimarolu (1859-1926), cunoscut mai ales pentru contribuţiile la proiectarea Cercului Militar Naţional şi Palatului Patriarhiei. Construcţia datează din primul deceniu al secolului 20.Faţada nu este la stradă, ca de obicei în Bucureşti. Nu ştiu dacă acele acoperişuri (de sticlă de obicei, aici se pare că s-a renunţat la materialul original) se numesc marchize, dar ne plac. O mică intervenţie modernă a produs un balconaş. A se compara cu primele poze. Totuşi fierul forjat cred că a fost adaugat demult, doar termopanele sunt mai noi. Strică mult. Oricum, starea casei nu e grozavă. Desigur, cel mai particular detaliu este fereastra rotunda. Ornamente vegetale tipice art nouveau şi ornamente vegetale naturale. Felurite alte detalii şi unghiuri. Încheiere fără legătură cu Maimarolu. Revin un pic asupra afirmaţiei că nu am cum să mai descopăr locuri spectaculoase în Bucureşti. Am trecut azi pe strada general Berthelot. Aproape de intersecţia cu Berzei, nu cunosc dacă intră în planul de demolare. Clădirea din stânga. Atâta mister emana ea in the fucking october afternoon light încât nu mai am cuvinte. Poza nu reuşeşte să îmi trezească atâtea asocieri de idei, dar o lipesc aici.

Rarităţi 14- Familia spirituală de pe pereţi

Zice-se că un distins intelectual avea intenţia foarte serioasă de a-şi construi o casă pe strada Paris. A aranjat treburile cu un binecunoscut arhitect (nu am reuşit totuşi să aflu care anume), ceva aluzii neogotice pe acolo, dar şi ornamente baroc a mai băgat-o şi pe aia cu ars longa, vita brevis la intrare (nu prea se vede aici, dar aşa scrie) şi într-o zi, aflându-se prin nordul oraşului a întâlnit casa despre care a scris recent Ştefan. I-a plăcut ideea şi a vrut să facă ceva similar. Luându-şi la rând rudele cu potenţial de a fi imortalizate pe ziduri a constatat că din diverse motive (istorii de trădare, amoruri vinovate, traseism politic, boli ruşânoase) nu prea are pe cine alege. Sau dimpotrivă, avea o familie virtuoasă şi numeroasă şi prea puţine ferestre. Aşa că ars fiind longa, iar proprietarul având o aleasă educaţie umanistă au fost aleşi prin scrutin democratic urmatorii: Rafael mai puţin celebrul Francesco Primaticcio Vitruvius Michelangelo Un altul al carui nume a fost şters? sau mai curând nu a fost scris? E prea cunoscut ca să fie menţionat numele? O fi master of the house? Şi încă un neidentificat, cu toate eforturile mele (dacă m-aş fi uitat imediat ca să văd ce am pozat.. Poate voi reveni, dacă nu ne dă cineva răspunsul până atunci). Bacanalele de sub streaşină se pare că au fost adăugate anul ăsta şi ar reprezenta o şedinţă de guvern(reamintesc, ne aflăm pe strada Paris în capătul dinspre Piaţa Victoriei). Am putut chiar identifica niscaiva personagii. Post scriptum

Sponsorul nostru Ştefan a făcut o vizită astăzi în această casă, unde a avut ocazia să stea de vorbă cu un locatar binevoitor, de la care a aflat că arhitectul casei este un austriac (tot ale lui ar fi şi proiectele caselor vecine, iar şoferul acestui arhitect l-a cunoscut pe amfitrionul de azi), că anul construcţiei este 1925, că poporul sovietic a eliberat după '44 şi locuinţa de faţă, că personajul neidentificat este Giacomo Barozzi da Vignola.

Mai mult, a făcut şi poze înlăuntru. Nu sunt de aur, aviz amatorilor de frumos.

Raritati 13 - Familia de pe pereti

De cand cu casele astea mai mereu am cu mine un aparat foto. Cineva, un fost operator de film ajuns profesor, spunea studentilor ca e bine sa ai mereu „glontul pe teava”, referindu-se la aparatul de fotografiat. Iar pe vremea aia nu visau multi la camera digitala. Fireste, in cazul imaginilor surprinse de mine s-ar zice ca nu fug chiar asa de repede, desi nu poti sa fii sigur pe nimic in ziua de azi cand vine vorba de cladiri vechi. Mereu cu ochii pe sus, desi si pe jos mai sunt lucruri interesante, la un moment dat am vazut un cap de copil (din ipsos, ornament). De obicei, pe case mici, pot fi mai multi dar aceeasi figura, multiplicati adica. Nu cum sunt pe Ministerul Agriculturii. Numai ca am descoperit inca unul, apoi un altul mai mic, o femeie, o fata, pe tatal lor (sotul femeii?) iar apoi pe cei doi in marime naturala pentru un copil la varsta aia. Este posibil sa fie aceeasi copii, doi la numar, in diverse stadii de varsta sau sa fie toti copiii barbatului de pe frontonul principal la un moment anume (cand a facut casa). Nu stiu. Ambele variante sunt posibile, mai ales cea cu multi copii, lucru obisnuit la vremea aia. Unul dintre bebelusi mi se pare ca seamana cu Isarescu.

Am insistat cu imaginea cu copiii maricei pentru ca tot incercam sa ii prind figura fetei, eu fiind in strada. Mai bine decat cu teava de gaze pe fata nu se poate. Cu atat mai mult cu cat singura sansa e sa intru in curte, in mod legal, pentru ca vara asta au pus si tabla pe poarta. E interesant ca si pe astia doi mai mari, desi au statura pe care o vedeti, nu mai zic de greutate, i-a cocatat tot sus si i-a pus sa priveasca spre strada. Oare unde se uitau ei? Fata face un semn cu mana. Te poftea in casa? Baietelul mai are o singura mana. Sper ca i-a cazut noaptea si ca nu a ranit pe nimeni. 

Casa este pe strada Aurel Vlaicu. Nu stiu numarul, dar este aproape de intersectia cu strada Justinian, pe partea stanga cum te duci spre Stefan cel Mare. Daca stiti mai multe despre povestea omului de pe casa va rog sa destainuiti. 

Casa Poru- arhitecţi Al. Iliescu şi A. Ghiaciu

Să facem un drum într-o zonă mai puţin circulată spre a prezenta o vilă cu totul remarcabilă, pe care probabil ca mulţi dintre cititorii noştri n-au avut ocazia să o vadă. Am descoperit-o nu preumblându-mă pe strada Emanoil Porumbaru cu gândul la felurite probleme ale omenirii, ci răsfoind o carte pe care am mai pomenit-o de zeci de ori (Bucureşti- arhitectură şi modernitate: Mariana Celac et al, editura Simetria 2005). Zice acolo, şi nu am motive să pun asta la îndoială, că influenţa cea mai evidenta din punct de vedere arhitectural este cea a lui Gino Coppede. Aşa am aflat de existenţa superbului cartier Coppede, undeva prin nord-vestul Romei, cam în afara traseelor turistice obişnuite. Că stilurile arhitecturale se combină într-un mod excepţional, asta pot să văd până şi eu. Despre cei 2 arhitecţi însă nu pot să ofer nici un fel de informaţie suplimentară. Nici măcar despre proprietarul iniţial al casei, domnul (doamna?) Poru. Nu cred că rămâne decât sa admirăm pozele (mulţumiri Ştefan).

Calea Victoriei - partea 17: Palatul Ştirbey- arhitect Michel Sanjouand

Suntem într-o teribilă pană de idei, asta dacă cineva a considerat că am avut vreodată una. Totodată suntem şi într-o zonă în care din cauza intereselor comerciale dezbaterile in spatiul virtual sau real au fost mai aprige şi mai în detaliu - terenuri aflate în litigiu, idei şi ele discutabile, afectarea patrimoniului cultural şi arhitectural al Căii Victoriei şi nu numai, sau îmbogăţirea lui (şi aşa destul de eterogen – spun unii că e un beneficiu şi ceva destul de rar). Am încetat, sperăm, să mai avem păreri cu privire la ce e bun şi ce e rău în arhitectură, dar acum încercăm o parere personala – având în vedere că tot ce se întreprinde a se face nu are nimic în comun, sau foarte puţin, cu patrimoniul cultural ci mai degrabă cu interese mercantile. Îndrăznim să dezaprobăm în plan de idei unele proiecte. Şi aici fac referire la proiectul celor de la Westfourth Arch., legat de Palatul Ştirbey – apariţia acestei controversate Ştirbey Plaza.

Dacă şi proiectul final va arăta ca pozele de pe site-ul lor... un amestec de birjari eleganţi fără să aibe limbaj ... birjăresc, piţipoance, studenţi, dame elegante, maşini parcate ilegal, Prada, proiecte de vis (fie el şi urât), clădiri futuriste, nou şi vechi. Se induce ideea că dacă ai treabă la mol (sau mall) e musai să dai o fugă şi în palatul Ştirbey pe care o să îl facă muzeu, sau ceva de genul ăsta. De altfel aici au mai fost muzee – între 1954 şi 1977 a fost Muzeul de Artă Populară iar apoi 1981 – 1994 Muzeul Ceramicii şi Sticlei. Proiectul acesta este cu atât mai controversat cu cât se pare că nu există avize pentru demolările care s-au făcut – cele din spatele palatului, între Calea Victoriei şi Strada General Budişteanu. O lucrare foarte bine documentată am gasit pe net, pe scribd.com, mai exact, un articol al arhitectului Adrian Bălteanu. Găsim acolo cu lux de amănunte ce s-a demolat, pentru ce nu exista aviz deşi se spune că „e pe aici pe undeva”, tot tot ce vă poate lamuri mult mai bine decât am îndrazni să o facem aici.

Pentru cei care ar considera suficient cât au aflat de la noi, pun un mic fragment din articolul domnului Adrian Bălteanu, ca să ne facem o idee despre cum se rezolvă treburile în stil românesc - şi nu mă refer la stil arhitectural. Atenţie, pot urma descriei şocante:

Reacţiile instituţiilor competente/ ale reprezentanţilor acestora

Directorul DCCPCN-MB, Ştefan Damian, făcea, potrivit ziarului Adevărul şi a postului Realitatea TV următoarele afirmaţii “beneficiarul a venit cu studii istorice, prin care a demonstrat că imobilele nu sunt valoroase” şi construcţiile demolate erau „ nişte betoane turnate otova”. A se compara aceste afirmaţii cu următoarele: nişte studiile istorice complete ar fi trebuit să observe faptul că imobilul din Str. Budişteanu 17 este un monument istoric; doar dintr-o schiţă de studiu ca cea de mai sus se observă faptul că reţeaua subterană a Palatului Ştirbey nu era lipsită de valoare; clădirea grajdurilor era considerată de specialişti a fi unicat în Bucureşti; clădirea de pe parcela Budişteanu 17 şi era trecută în Lista Monumentelor Istorice ca fiind de sfîrşit de secol al XIX-lea. Fostul Ministru al Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu afirma într-un articol din Adevărul: „anexele erau în ultimul hal, iar acum depinde de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice dacă va da avizul construirii, deşi acolo zona este protejată.” „Anexele erau în ultimul hal”, afirmaţie irelevantă. Există la nivel internaţional o mulţime de monumente istorice din care au mai rămas doar cîteva pietre şi pe care nimeni nu se gîndeşte să le declaseze sau demoleze din această cauză.

Despre acelaşi subiect găsim şi un articol pe blogul lui Radu Oltean, de asemenea cu multe trimiteri la lucrarea lui Adrian Bălteanu. Şi pe site-ul celor de la Pro Do Mo putem să citim lucruri interesante despre acest subiect. Pentru o mică sursă de informaţii, care se vrea blogul nostru, ar mai fi de spus că arhitectul acestui palat trecut în catastife pe Calea Victoriei 107, este Michel Sanjouand – clădirea iniţiala din 1835, ridicată la cererea prinţului Barbu Ştirbey (acelaşi care, în calitate de domn al Ţării Româneşti – prima domnie, va finanţa puternic lucrările de finalizare ale Teatrului Naţional, la 31 decembrie 1852 având loc şi inaugurarea acestei instituţii). În timpul celor 2 domnii ale sale, resedinţa domnească va fi la Palatul Ştirbey. În acelaşi an în care era inaugurat Teatrul Naţional, când vodă Stirbey, un om cumpatat cu cheltuielile, dădea bani pentru orice lucrare solicitată de către arhitectul şef Anton Heft, au loc şi modificări la construcţia iniţială a palatului. Aşa cum găsim la doamna Cezara Mucenic (Bucureşti - Un veac de arhitectura civilă. Secolul XIX) modificarile au fost făcute de către arhitecţii Moritz van Ott si Xavier Villacrosse. Abia în 1882 fiul lui Barbu Ştirbey, Alexandru Ştirbey, va cere arhitectului Friederich Hartmann să modifice clădirea, acum fiind adăugate etajul, inclusiv faţada decorată cu cariatide. Până astăzi modificari nu au mai fost facute, cu excepţia demolărilor din 2008. În 1948 a fost naţionalizat de la familia Ştirbey.

Proprietarul de astăzi este un anume domn şi investitor, Ovidiu Popescu (am citit că a cumpărat în 2005). Iar cum în ziua de azi nu există proprietate “istorică” fără sămânţă de scandal, aici am putea începe un nou articol. Complet separat. Cam despre ce e vorba? Începută în timpul descălecatului lui Teodor Paleologu evitarea eliberării unui aviz pentru adoptarea PUZ (planului urbanistic zonal) care ar duce automat la începerea lucrărilor, este continuată şi de Kelemen Hunor. Drept pentru care, aşa cum procedează orice proprietar de palat, ce facem? Dăm în judecată ministerul dar şi pe cei doi, Teodor şi Hunor, iar în acelaşi timp se emit şi comunicate cu devizul la zi, cam cât se pierde din cauza ineficienţei sau din cauză de rea voinţă – cca 5,5 milioane de euro (mai exact 5.760.854). Şi suma asta era la început de an. Dar acum, cu vara asta fierbinte, cea mai fierbinte din istoria termometrului, la câte sucuri si cafele cu gheaţă (ice café) s-ar fi băut, ca să nu mai pomenim de biletele de la muzeu, s-ar fi strâns încă pe atât. Proprietarul işi pune, pe bună dreptate, baza în decizia dată de CNMI (îi ştiţi voi) încă din septembrie 2009, precum şi în justiţia română. Cică proprietatea lui se află în stadiu grav de decădere fizică şi morală din cauza lui Hunor. El vrea să facă acolo un spaţiu cultural cu cinematografe, anticariate, galerii de artă şi nu numai, cinematografe, cafenele, magazine de lux, cinematografe, pe scurt vrea să facă mol, iar Ministerul Culturii nu îi dă avizul; pasul următor fiind să se ducă la Primărie. Aici nu e aşa problema, CMB aproba tot.

Deşi ei au aprobare de la CNMI si vor să construiască şi o cladire de 40 m se pare că limita pe Calea Victoriei este de 20 m. Ăsta pare să fie şi atuul Ministerului. Ceva mai împăciuitor decât domnul Ovidiu Popescu pare să fie arhitectul responsabil cu proiectul:

"Capitala este în continuare victima neglijenţei şi lipsei de fonduri. Îmi doresc foarte mult ca, prin finalizarea acestui proiect, să oferim un exemplu al contribuţiei pe care investiţiile private o pot avea la protejarea, conservarea şi revalorificarea unor clădiri de patrimoniu", consideră arhitectul Vlad Arsene, care se ocupă de planul de restaurare a palatului.

Mi se pare normal. Şi mie mi s-ar rupe. Mi s-ar rupe sufletul de patrimoniul cultural al oraşului. Mai ales că e vorba de ceva bani. Şi pe care nu îi dai ci îi primeşti. Muncind adică.

Bătaia peştelui nu e că există palatul şi o să se cumpere mai multe poşete Luis Vuiton, sau cum se scrie. Problema e că terenul precum şi palatul se află în zona comercială zero sau, cum s-ar fi spus pe vremea lui Ştirbey, buricul târgului. Da, faci cafenele. Da, faci magazine de lux sau galerii de artă. Dar preţurile la care se vor închiria? E firesc pentru zonă, dar atunci de ce îi dăm atât cu cultura şi cu patrimoniul? În rest mie îmi place de domnul Arsene, pe bune. Mor dupa Casa America (America House). Pe cuvântul meu că mie îmi place. Şi mai sunt si altele. Cam asta ar fi de spus din punctul nostru de vedere.

Nu putem să închidem subiectul fară să îl citez pe domnul Ovidiu Popescu (proprietarul, adică):

"Practic, ne dorim ca Palatul Ştirbey să redevina pentru societatea bucureşteana ceea ce era pentru oamenii epocii, un loc care va cultiva gustul pentru modă şi stil”.

Cu rugamintea să nu facă stânga de pe Budişteanu la intersecţia cu Banului, că e o curte plină de urină şi kk, cu o clădire frumuşică ce stă să cadă la prima zguduială neserioasă. La nici câţiva metri de viitorul centru al bunului gust şi al rafinamentului. Ăla e tot Bucureştiul nostru, tot patrimoniul Bucureştiului. (Bucureştilor?)

Mulţumiri domnului Romulus Cristea