Una dintre cele mai cunoscute biserici din oraş, datorită atât localizării centrale cât şi datorită arhitecturii inedite pentru Bucureşti. S-a construit ca urmare a iniţiativei ambasadorului rus Mihail Nicolaevici Giers. Acesta era fiul lui Nikolai Karlovici Giers, ministru de externe al Rusiei între 1882 şi 1894. După încheierea misiunii din Bucureşti MN Giers (numele e scandinav) a fost, pâna la începerea razboiului, ambasador la Constantinopol, iar după revoluţia din 1917 diplomat al albilor.
Fondurile din care s-a realizat construcţia au fost puse la dispoziţie de către Curtea imperiala rusă(bani mulţi, se pare, au ajuns şi pentru a polei cele 7 cupole cu aur). De la
dl. Adrian Crăciunescu aflăm că lucrările au început fără să se fi obţinut autorizaţia de construcţie (informaţie luată de pe blogul dl.
Lucian Vasile). Arhitect a fost V. A. Preobrajenski, după cum indică unele surse. Tot un Preobrajenski, dar Mihail T. a lucrat în acea perioadă (începutul secolului 20; biserica din Bucureşti datează din 1903-1909) la biserici din
Sofia,
Tallin şi
Nisa. Gândim că e foarte posibil să fie vorba de acelaşi arhitect, sau poate sunt fraţi? Picturile şi catapeteasma au fost tot opera unor ruşi, N. A. Vasiliev şi
Viktor Vaşneţov. Hramul pe care l-a primit este cel al Sfântului Nicolae.
Biserica a aparţinut iniţial de Patriarhia Moscovei. Din 1935 a fost pusă la dispoziţia Universităţii din Bucureşti (în urma intervenţiei lui Nicolae Titulescu- a nu se confunda cu micul Titulescu!!), pâna la terminarea celui de-al doilea război Mondial, după care este trecută din nou, până în 1957, sub administrarea Bisericii Ortodoxe Ruse. Din 1992 redevine paraclis al Universităţii. Ce va urma?
Aş putea să mai povestesc cum, după formarea Uniunii Sovietice, Lenin a cerut demolarea bisericii şi cum Ionel Brătianu i-a zis:
Aiasta nu se poate, tovărăşele dragă! Sau cum după moartea lui Stalin, în cadrul circuitului cadavrului său prin mai multe capitale est europene, acesta a fost depus şi în biserica despre care vorbim. Sau cum in zilele de la sfârşitul lui Aprilie şi începutul lui Mai 1990, Ion Iliescu venea aici pe înserat să discute cu călugarul Vasilîi, apoi mergea în Piaţa Universităţii să facă o baie de mulţime. Dar cum toate aceste informaţii n-au putut fi verificate, mă mulţumesc sa vă invit să vizitaţi pentru mai multe detalii şi imagini siturile
ASCOR,
creştin ortodox.ro,
Bucureştii vechi ai dl Dan Roşca,
oraşul lui Bucur al dl. Vlahul,
blogul dl. Alex Gâlmeanu (citez de acolo: Blocul de pe stanga a cazut la cutremurul din 1977. Este locul in care a murit actorul Toma Caragiu.),
contul de flicher al dl. Raiden, cu o perspectivă descumpănitoare pentru mine (n-ar fi trebuit să se vază Colţea?),
youtube etc etc etc.
Una dintre cele mai cunoscute biserici din oraş, datorită atât localizării centrale cât şi datorită arhitecturii inedite pentru Bucureşti. S-a construit ca urmare a iniţiativei ambasadorului rus Mihail Nicolaevici Giers. Acesta era fiul lui Nikolai Karlovici Giers, ministru de externe al Rusiei între 1882 şi 1894. După încheierea misiunii din Bucureşti MN Giers (numele e scandinav) a fost, pâna la începerea razboiului, ambasador la Constantinopol, iar după revoluţia din 1917 diplomat al albilor.
Fondurile din care s-a realizat construcţia au fost puse la dispoziţie de către Curtea imperiala rusă(bani mulţi, se pare, au ajuns şi pentru a polei cele 7 cupole cu aur). De la dl. Adrian Crăciunescu aflăm că lucrările au început fără să se fi obţinut autorizaţia de construcţie (informaţie luată de pe blogul dl. Lucian Vasile). Arhitect a fost V. A. Preobrajenski, după cum indică unele surse. Tot un Preobrajenski, dar Mihail T. a lucrat în acea perioadă (începutul secolului 20; biserica din Bucureşti datează din 1903-1909) la biserici din Sofia, Tallin şi Nisa. Gândim că e foarte posibil să fie vorba de acelaşi arhitect, sau poate sunt fraţi? Picturile şi catapeteasma au fost tot opera unor ruşi, N. A. Vasiliev şi Viktor Vaşneţov. Hramul pe care l-a primit este cel al Sfântului Nicolae.
Biserica a aparţinut iniţial de Patriarhia Moscovei. Din 1935 a fost pusă la dispoziţia Universităţii din Bucureşti (în urma intervenţiei lui Nicolae Titulescu- a nu se confunda cu micul Titulescu!!), pâna la terminarea celui de-al doilea război Mondial, după care este trecută din nou, până în 1957, sub administrarea Bisericii Ortodoxe Ruse. Din 1992 redevine paraclis al Universităţii. Ce va urma?
Aş putea să mai povestesc cum, după formarea Uniunii Sovietice, Lenin a cerut demolarea bisericii şi cum Ionel Brătianu i-a zis: Aiasta nu se poate, tovărăşele dragă! Sau cum după moartea lui Stalin, în cadrul circuitului cadavrului său prin mai multe capitale est europene, acesta a fost depus şi în biserica despre care vorbim. Sau cum in zilele de la sfârşitul lui Aprilie şi începutul lui Mai 1990, Ion Iliescu venea aici pe înserat să discute cu călugarul Vasilîi, apoi mergea în Piaţa Universităţii să facă o baie de mulţime. Dar cum toate aceste informaţii n-au putut fi verificate, mă mulţumesc sa vă invit să vizitaţi pentru mai multe detalii şi imagini siturile ASCOR, creştin ortodox.ro, Bucureştii vechi ai dl Dan Roşca, oraşul lui Bucur al dl. Vlahul, blogul dl. Alex Gâlmeanu (citez de acolo: Blocul de pe stanga a cazut la cutremurul din 1977. Este locul in care a murit actorul Toma Caragiu.), contul de flicher al dl. Raiden, cu o perspectivă descumpănitoare pentru mine (n-ar fi trebuit să se vază Colţea?), youtube etc etc etc.
.jpg)
5 comentarii:
Multumesc pr mentionare, draga domnule.
Vederea de pe flickr este luata dinspre intersectia Elisabeta-Calea Victoriei spre Mantuleasa. Ca atare, Coltea nu intra in cadru, intrucat se situeaza mai in stanga.
atunci aia marcata ca biserica scaune e biserica rasvan, nu?
ca asta nu pricepeam, cum de se vede biserica scaune si coltea nu
Multumesc pentru nominalizare! Am documentele din arhiva referitoare la biserica si pot sa spun ca sunt foarte interesante reactiile administratiei locale la executarea acestei constructii. A generat chiar o stare usoara de tensiune diplomatica ce l-a facut pe primarul Vintila Bratianu, ce era atunci in functie, sa caute o iesire onorabila din penibilul situatiei. Nu prea se deschide acum dar e interesant de vazut corespondenta dintre acesta si ambasadorul nostru la Viena de atunci, Em. Lahovari, care reusise sa construiasca si el o capela pentru romani: www.idr.ro/publicatii/Amintiridiplomatice.pdf
Si referatele lui G. Al Orascu, arhitectul sef al Bucurestiului sunt interesante. Pana la urma s-a gasit o solutie si s-a si scutit de la taxa de autorizare :)
Apreciez si eu mentionarea in cadrul articolului.
Aceasta biserica prezinta o particularite interesanta: intrarea fiind pe nord, altarul, conform canoanelor, este pe rasarit, astfel ca intrand in biserica "cotim" catre stanga.
Un alt lucru interesant este acela ca dupa Primul razboi mondial, fostul ambasador tarist la Bucuresti, ramanand lider neoficial al comunitatii ruse, s-a ocupat si de biserica, iar dupa 1934, o data cu restabilirea relatiilor diplomatice intre Romania si URSS, acesta a transferat administrarea bisericii legatiei Iugoslaviei creind o disputa diplomatica.
Sigur ca au fost destule discutii pe aceasta tema, biserica trecand cand la statul roman, cand la cel sovietic.
Trimiteți un comentariu