Bucurestii noi si vechi pe Antena 3

Calea Victoriei- partea a 15-a: palatul Romanit

Zicea Ştefan acum aproape 1 an: Ascuns în cârpe şi cu câte-o coastă metalică ieşind hâdă dintre panouri se înalţă un bloc clădire de birouri, de nu le-ar mai ajunge, nici nu il arătăm. Între timp această nouă ctitorie este gata şi dacă ar fi fost construită altundeva, nu mi-ar fi displăcut. Aici însă e complet nepotrivită, mai ales prin înălţime. Înapoi unde rămăsesem. Peste drum de casa Monteoru o altă clădire nouă- hotelul Tulip (arhitect Marilena Bucur) care mi se pare unul dintre cele mai fericite exemple de arhitectura moderna din oraş. Pentru subiectul principal de astăzi trebuie să traversăm din nou, şi lângă casa Monteoru dăm de palatul Romanit, actualul Muzeu al Colecţiilor de Artă. În forma iniţială casa a fost ridicată acum aproape 200 de ani pentru boierul şi (proto)scriitorul Constantin Faca. Diversele surse pe care le-am consultat nu cad de acord asupra aripii actualei construcţii care ar reprezenta edificiul iniţial. Astfel am putut afla pe rând că aripa centrală, aripa dinspre Calea Griviţei sau aripa dinspre nord sunt ceea ce a rămas din casa lui Faca. Ceva îmi spune că aripa centrală este răspunsul corect. Iată aripa nord: Aceleaşi surse continuă povestea Palatului în mod absurd: după moartea lui Faca moştenitorii lui i-au vândut casa (încă neterminată) vistiernicului Romanit. Numai că tot sursele spun că Faca a murit în 1845 iar Romanit în 1834. Să presupunem ca vânzarea s-a produs înainte de moartea lui Faca? Probabil...

Toată lumea citează o scrisoare a lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, scrisă spre finele secolului 19. Păi?

„Casa lui Romanit fusese concepută şi ieşită din temelii de Faca, şpeţ care, murind fără a apuca s-o isprăvească, epitropia copiilor a vândut-o boierului Romanit, un grec îmbogăţit. Domnul ştie cum. Acesta a isprăvit-o şi a împodobit-o cu cel mai mare lux: pereţii odăilor toţi cu mermer (stuc), imitând marmorele cele mai rare şi mai frumoase, tavanurile de o bogăţie rară şi de bun gust lucrate în relief de meşterii cei mai buni aduşi din Ţarigrad. Odăile toate aşternute iarna cu covoare scumpe de Uşak şi Agem, iar vara cu rogojini fine de Indii; macaturile şi perdelele de mătăsarie groasă de Damasc şi de Alep. Scaunele şi canapelele, toate de lemn de mahon şi abanos, încrustate cu sidefuri şi cu figuri de bronz poleit, erau îmbracate cu piele de Cordova. În toate odaile, policandre atârnate de tavanuri cu ghirlandele între uşi şi ferestre, toate de cristal de Veneţia, tăiate cu diamanturi, în care se oglindeau seara aceea mii de lumânări... etc etc.”

După moartea şi a lui Romanit, casa devine sediul Cancelariei Domneşti (domnitor era Alexandru Dimitrie Ghica). În 1836 casa este cumpărată de stat, cine ştie ce afaceri profitabile cu statul se faceau şi pe vremea aia. Sau e şmecherie modernă? Arhitectul Michel Sanjouand a executat lucrări de renovare/finalizare. Prin anii 50 ai secolului 19 palatul devine sediul Ministerului de Finanţe. Actuala formă datează din deceniul penultim al aceluiaşi secol, când arhitectul Nicolae Cerchez a adăugat corpuri noi (cele laterale?). Cum arăta clădirea pe la începutul secolului 20 vedem la Dan. (ceasul avea să dispară prin 1940, cf Gh Crutzescu, mai jos o poză cu aripa centrală şi locul de unde lipseşte acel ceas). După venirea ciumei comuniste interiorul palatului a fost în mare măsura distrus. S-au pierdut astfel plafoanele rămase de pe vremea lui Romanit, realizate în lemn sculptat şi frize pictate cu peisaje din Constantinopol.

Prin 1977-78, dupa lucrări de renovare, s-a deschis Muzeul Colecţiilor de Artă, care a adunat bunăoară colecţia lui Anastase Simu (după demolarea muzeului Simu), a lui K Zambaccian, Slătineanu, George Oprescu etc etc.

Şi la final poze cu balconul susţinut de lei- corpul de sud, faţada dinspre Calea Victoriei

şi acelaşi corp, faţada dinspre Calea Griviţei P.S. la comentarii, Dan lamureste multe dileme. Multumim!

Muzeul Kalinderu- arhitect I. D. Berindey

Cu vreo 100 de ani în urma şi mai bine se construia această clădire, sau ansamblu de (4?) clădiri, proprietarul fiind Iancu Kalinderu, academician, jurist, colecţionar de artă, administrator al Domeniilor Coroanei şi filantrop! Cam aşa arăta în perioada interbelică: o construcţie în stil eclectic francez, varianta sorcovă aş zice. Cam încărcată, cu atâtea statui şi reliefuri.

Câţiva ani mai târziu Kalinderu a murit, iar casa a fost preluată de Ministerul Culturii, ca Muzeu de artă, adunând tablouri flamande, germane, franceze, italiene din perioada medievală, artă românească modernă etc. Directorul muzeului a fost Jean Steriadi. Cutremurul din 1940 şi bombardamentele din 1944 au afectat grav clădirile, una fiind complet distrusă. Alte două componente ale complexului muzeal au fost demolate în 1993. Pe imaginea de mai sus, în stânga, se vede ceea ce presupun a fi un colţ din corpul care a rămas până astăzi.

Nu am găsit imagini vechi cu actualul sediu (doar , în Jurnalul Naţional, ceva planuri ale lui Berindey, cred însă că sunt ale unui alt corp decât cele 2), dar se pare că beneficia de aceeaşi ornamentaţie exuberantă, căzută victimă calamităţilor naturale, războaielor, comuniştilor (care au desfiinţat muzeul), hoţilor, restaurărilor nefericite. Cred că ceva s-a păstrat: zilele trecute am remarcat pe faţa laterală un basorelief înfăţişandu-l pe Mântuitor. Proprietate a Facultăţii de Arte Plastice, a Uniunii Artiştilor Plastici, poate chiar şi a nimănui în anumite perioade, clădirea a fost trecută acum câţiva ani în administrarea Muzeului Naţional de Artă, drumul până la o recuperare decenta se pare că este însă lung. Totuşi, câte ceva din interioare arată foarte bine, după cum vedem tot în JN: aici şi aici. Decoraţia interioara era încă de acum nişte ani buni într-o stare precară de conservare, nu am idee dacă a mai rămas ceva. Se aflau acolo cópii după Sebastiano Ricci, Tiepolo, Frans Hals, Jordaens, Dürer, iar pe plafonul casei scării o compoziţie a lui Arthur Verona. Bibliografie: Petre Oprea- Itinerar prin case vechi din Bucureşti, Editura Sport-turism 1986, V Bilcea, A Bilcea- Dicţionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti, editura Meronia 2009, S Stan- Muzeul Kalinderu, o restaurare fără sfârşit, Jurnalul Naţional 19 Dec 2009, G A Ion- Muzeul Kalinderu- între bombardamente şi nepăsare, Gândul 1 Oct 2005, L P Buzoianu, E Bădescu- Case vechi din Bucureşti, 2001

Casa pictorului uitat: Kimon Loghi – arhitect Arghir Culina

„Pentru obstea mica a pictorilor, Kimon Loghi era insasi gloria. Daca, in anii de faima, tablourile de serie sau pur si simplu proaste ii erau laudate, platite si tezaurizate laolalta cu marile reusite, dupa ce pictorul si-a pierdut, in 1942, vederea, fidelii si averea, lucrarile bune i-au fost judecate impreuna cu esecurile.”

Tudor Octavian – PICTORI ROMANI UITATI, Noi Media Print, 2003

Kimon Loghi s-a nascut in 1873 la Serres, in Macedonia, intr-o famile cu stare si cultivata. Scoli a urmat la Bucuresti, Academia de Arte Frumoase, unde i-a avut profesori pe Frederick Storck si pe Theodor Aman (acesta a fost cel care i-a sugerat sa semneze Kimon si nu Chimon, numele fiindu-i citit in romana, uneori, Şimon sau Simon) dar si la Munchen, fiind foarte puternic influentat de scoala pictorilor germani, in special de simbolistii munchenezi (Bocklin).

Instaurarea unui nou regim la Bucuresti, bolsevizarea autoritatilor, chiar si culturale, precum si respingerea de care dadeau dovada pictorii nostri de influenta franceza in raport cu cei de scoala germana au facut ca foarte multe din lucrarile lui ramase in tara sa fie depozitate si uitate prin subsoluri. O mare parte din tablourile lui Kimon Loghi au fost cumparate de greci in felul acesta dorind sa si-l asume ca artist national, iar din Grecia au ajuns in muzee sau colectii particulare din America. Cert este ca si astazi mai multe informatii despre el gasesti pe site-uri straine, unde apare ca macedonean. 

Iar, la atelierul bucurestean unde a lucrat, aflat pe strada Viisoarei la numarul 2, singura dovada este o placuta mica de bronz pe care e trecut numele artistului, atat. Casa, in stil Art Nouveau, poarta semnatura arhitectului Arghir Culina si el de origine aromana (trebuie ca a fost importanta originea comuna insa nu stiu daca Arghir Culina a proiectat casa pentru Kimon Loghi).   

 Dezvoltarea volumului pe verticala cu o amprenta relativ mica la sol, acesta este stilul lui Arghir Culina, pe care il regasim si la Proprietatea Culina (imobilul de raport), hotelurile Union sau Stanescu (in episoade viitoare).

Acum casa pare parasita. Iar daca nu este parasita inseamna ca nu este ingrijita. Niste termopane nenorocite si un soi de firma kitsch pe care scrie salon de infrumusetare sau coafura. Ceva de genul asta. As spune ca atat pictorul cat si arhitectul sunt ignorati si dati uitarii.