Casa Alexandru Florescu - arhitect Ion D. Berindey

Acum 9 ani Radu Florescu se intalnea cu ministrul culturii la acea vreme, Razvan Theodorescu, incercand sa dovedeasca faptul ca o celebra sculptura a lui Constantin Brancusi este detinuta de familia sa in coproprietate cu o alta familie, care ar vrea sa o vanda. Directorul celebrei agentii de publicitate, BC S&S, ca sa nu dam mai multe nume, spunea ca ar vrea ca sculptura, despre Cap de copil este vorba, sa se reintoarca in tara, iar banii pe care statul ar fi urmat sa ii investeasca in achizitionarea ei, sa fie reinvestiti in proeicte de cultura. 

Dar care este legatura dintre casa si Capul de copil? Probabil ca nu este, dar am spus o poveste. La inceputul secolului al XX-lea, la Paris, Alexandru Florescu, diplomat, dramaturg si petrecaret*, cumpara pentru fiica sa, Elsa Florescu, sculptorita, opera lui Brancusi. Elsa Florescu era fiica lui Alexandru si a Nataliei Florescu (nascuta Filodor, si ea provenind dintr-o familie de diplomati). La randul ei Elsa Florescu a fost casatorita cu Radu Miclescu, un personaj cu care ne-am mai intalnit in casa de la sosea. Cat de mica este lumea… Radu Miclescu si Elsa Florescu nu au avut mostenitori directi. Capul de copil precum si casa si altele probabil au ajuns la mostenitorii familiei Miclescu moment in care au inceput sa se risipeasca. Am vazut cum arata casa (acum arata si mai rau, mult mai rau, iar dupa ploaia asta nici nu vreau sa ma mai gandesc…). 

Casa Florescu de pe strada Henri Coanda de la numarul 22 zice-se ca ar fi cea mai impozanta casa de pe ulita. Asa o fi. Mie imi place Macca mai mult. A fost ridicata dupa planurile aceluiasi architect de la casa Macca, Ion. D. Berindey, in anul 1902 purtand amprenta stilului Ludovic  al XVI-lea. Un mic palat. Bogat ornamentata si desfasurata pe 3 nivele va deveni sediu de centru cultural. Pana de curand aici a functionat Goethe Institut – Bucharest. 

Acum probabil ca a fost recuperata iar modul in care cladirea este intretinuta este demn de puscarie pe viata sau pedeapsa cu moartea, pentru ca este un subiect la moda printre cetatenii acestui popor bland. Cand am facut eu pozele, de pe acoperis cadeau valuri de apa, ninsese si se topea zapada. Mi-am facut curaj si am intrat, politistii de la poarta au inchis ochii, daca tot nu mai e Institut e voie – probabil ca ei mai  pazeau microfoanele. Imediat dupa intrare era sa imi rup gantul pe gheata de pe parchet. Am constatat ca si in casa curgea apa la concurenta cu ce se petrecea afara.

 

Politistul de la intrare spunea ca inauntru sunt arhitectul si cativa zidari. Nu i-am vazut, dar ii auzeam. Am facut cateva poze in interior. Nu stiu daca pot sa spun ca arata bine, dar un lucru e cert – neoanele alea sunt de cosmar. Casa are un potential urias si indiferent de destinatia viitoare e bine ca restaurarea sa se faca dupa planurile originale. 

  

*Despre mesele de la Capsa si “banda vesela”  a mondenilor bucuresteni ai vremii a scris Claymoor (Mihai Vacarescu) in cronica pe care timp de 24 de ani a tinut-o in ziarul bucurestean L’Independence Roumaine. De unde tragg si eu concluzia ca nu numai Syda asta a ajuns la Paris direct din club. Povestea e veche, ca orice istorioara cu parfum de Bucuresti.